SAXON, -Ă, saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din triburile germanice stabilite în vechea Saxonie sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține vechii Saxonii sau saxonilor (1), referitor la Saxonia ori la saxoni. – Din fr. Saxon.

saxon, ~ă [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~i, ~e / E: fr saxon] 1-2 smf Persoană care aparține populației germane de pe teritoriul aflat între Elba și Rin (Saxonia) sau care este originară de acolo. 3 sm (Lpl) Populație formată din saxoni (1). 4-5 a Care aparține Saxoniei sau saxonilor (1) Si: (înv) saxonic (1-2). 6-7 a Privitor la Saxonia sau la saxoni Si: (înv) saxonic (3-4). 8 a Originar din Saxonia Si: (înv) saxonic (5). 9-10 a (Rar) Sas² (1-2). 11 sf Ansamblul dialectelor germanice occidentale provenite din vechiul idiom vorbit în Saxonia. 12 sm Câine de vânătoare originar din Saxonia.

SAXON, -Ă, saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Saxonii sau care era originară de acolo; (la m. pl.) uniune de triburi germane care locuia în vechea Saxonie. 2. Adj. Care aparține vechii Saxonii sau Saxonilor (1), privitor la Saxonia sau la saxoni, originar din Saxonia. – Din fr. saxon.

SAXON, -Ă, saxoni, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația majoritară a Saxoniei.

SAXON¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Saxoniei sau este originară din Saxonia. /<fr. saxon

saxon a. și m. originar din Saxonia, ce ține de această țară.

* Saxón, -ă s. (lat. Sáxo, Sáxonis, fr. Saxon). Locuitor din Saxonia. Adj. Al saxonilor: dialectu saxon. V. Sas.

saxon adj. m., s. m., pl. saxoni; adj. f., s. f. saxonă, pl. saxone

saxon adj. m., s. m., pl. saxoni; adj. f., s. f. saxonă, pl. saxone

saxon s. m., adj. m., pl. saxoni; f. sg. saxonă, g.-d. art. saxonei, pl. saxone

SAXÓNI (< cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. Triburi germane, aparținând ramurii apusene, care populau, în sec. 2 terit. dintre gurile Weserului și Elbei, precum și S Pen. Iutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Mării Nordului, în direcția estuarului Rinului. Din a doua jumătate a sec. 3 au atacat pe calea mării coastele Galiei, apoi Britannia; în cursul sec. 5-6, împreună cu alte triburi germanice (anglii și iuții) au cucerit și colonizat mare parte din Anglia. S. rămași în reg. Rinului inferior au fost dislocați de franci spre E (a doua jumătate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supuși și creștinați cu forța în urma a numeroase războaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. și anglo-saxoni.

SAXONILOR, Ducatul ~, ducat al triburilor saxone din N Germaniei constituit, în condițiile împărțirii Imp. Carolingian, pe terit. Regatului francilor de E (viitoarea Germanie). A avut ca prim titular pe ducele Liudolf (?-866). Henric I Păsărarul, duce al s. (912-936) din familia Liudolfingilor, a devenit rege al Germaniei (din 919), întemeind Dinastia Saxonă de regi (912-1024) și împărați (din 962) ai Germaniei. Cel mai de seamă conducător al acestei formațiuni statale a fost ducele Otto I (936-961), rege al Germaniei, ca Otto I cel Mare (936-973), rege al Italiei (din 1951) și împărat (962-973); el a repurtat o strălucită biruință asupra maghiarilor la Lechfeld (955) și, în urma a numeroase campanii de cuceriri victorioase, a pus bazele unui întins imperiu, numit Sfântul Imperiu Roman; Otto I a delegat, în 961, puterea în ducat markgrafului Hermann Billung, ai cărui urmași au cârmuit aici până în 1106. Încercării regelui german Henric IV de Franconia (1056-1106) de a îngrădi libertățile s. și de a transforma ducatul în domeniu regal, țăranii și seniorii din Saxonia și Thuringia, în frunte cu Otto de Northeim, s-au răsculat (1073-1075); după ce regele a fost constrâns să accepte condițiile răsculaților prin compromisul de la Gerstungen, pe râul Werra (2 febr. 1074), în cele din urmă răscoala a fost înfrântă prin victoria regelui la Homburg (9 iun. 1075). În 1180, după ce puternicul duce Henric III Leul (1142-1180) a fost înfrânt și depus de împăratul Frederic I Barbarossa, Ducatul s. s-a destrămat. Din stăpânirile sale, reg. istorică Ostfalen, sub numele de Ducatul s., a revenit lui Bernhard III (1180-1212) din familia Askaniană. La moartea askanianului Albrecht I (1260), Ducatul s. stăpânit de el s-a împărțit în Saxonia – Lauenburg (ținutul dintre cursul inferior al Waserului și cursul inferior al Elbei, cu centrul în Lanenburg) și Saxonia-Wittenberg (ținutul din partea dreaptă a cursului mijlociu al Elbei, cu centrul în Wittenberg). În 1423, ca răsplată pentru participarea la Războaiele husite, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit o mare parte din ducatul s. (Saxonia-Wittenberg), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din ce în ce mai mult, din această vreme, asupra acestei stăpâniri se va fixa denumirea de Saxonia.