SĂRUTÁRE, sărutări, s. f. Acțiunea de a săruta și rezultatul ei; sărut, sărutat. Doi vineți ochi în suflet mă săgeată... O sărutare le trimit din fugă. IOSIF, P. 19. Ș-acum din visu-ți te deștept Cu-aceeași sărutare. HOGAȘ, M. N. 49. De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie – Ș-apoi cine treabă are! EMINESCU, O. I 55. ◊ Fig. Aș! D-abia l-au zgîriat! Sărutare de săgeată... Nu-i lucru de speriat. HASDEU, R. V. 115.

sărutáre f., pl. ărĭ. Vechĭ. Acțiunea de a saluta. Salutare. Azĭ. Acțiunea de a săruta. Rezultatu acesteĭ acțiunĭ: a da o sărutare cuĭva, a depune o sărutare pe un mormânt. V. bot, guriță.

sărutáre s. f., g.-d. art. sărutắrii; pl. sărutắri

sărutáre s. f., g.-d. art. sărutării; pl. sărutări

SĂRUTÁRE s. 1. v. sărut. 2. gură, sărut, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat o ~.)

SĂRUTÁRE s. v. salut, salutare.

sărutare s. v. SALUT. SALUTARE.

SĂRUTARE s. 1. sărut, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (În timpul ~ lor.) 2. gură, sărut, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat o ~.)