românizare sf [At: DDRF / Pl: ~zări / E: româniza] 1 Asimilare cu populația de limbă română (17). 2 (D. cuvinte sau expresi străine) Adaptare a unei forme potrivită cu structura și normele limbii române (17).

ROMÎNIZARE, romînizări, s. f. Acțiunea de a romîniza.

românizare s. f., g.-d. art. românizării; pl. românizări

românizare s. f., g.-d. art. românizării; pl. românizări

românizare s. f., g.-d. art. românizării; pl. românizări

ROMÂNIZARE s. f. (< româniza < român + suf. -iza): deformare, modificare a aspectului fonetic, al unor termeni morfologici prin intervenția conștientă, premeditată a unor scriitori și cărturari din secolele al XIX-lea și al XX-lea de apropiere a acestora de cuvintele vechi, cu intenția de a le da o înfățișare cât mai românească. R. nu trebuie confundată cu etimologia populară (v.). Astfel: contimporan în loc de contemporan (după substantivul timp); fericita în loc de felicita (după adjectivul ferice); hipodrum în loc de hipodrom (după substantivul drum); inimat în loc de animat (după substantivul inimă); limbistică în loc de lingvistică (după substantivul limbă) etc.