RECTO s. n. (în opoziție cu verso) Prima pagină a unei foi (scrise, tipărite etc.); pagina din dreapta a unei cărți, a unui manuscris etc. – Din fr., lat. recto.

recto² sn [At: I. GOLESCU, C. / E: fr recto, lat recto] 1 (Îoc „verso”) Prima pagină a unei foi scrise. 2 Pagina din dreapta a unui manuscris, a unei cărți. 3 (Rar) Avers.

RECTO s. n. invar. (în opoziție cu verso) Prima pagină a unei foi (scrise, tipărite etc.); pagina din dreapta a unei cărți, a unui manuscris etc. – Din fr., lat. recto.

RECTO s. n. invar. (În opoziție cu verso) Pagina din față a unei coli de hîrtie scrise sau a unei foi de carte.

RECTO s.n. (op. verso) Prima pagină a unei foi (scrise, tipărite). [< fr., lat. recto].

RECTO² s. n. prima pagină a unei foi (scrise, tipărite). (< fr., lat. recto)

RECTO n. invar. (în opoziție cu verso) Prima față a unei foi scrise (dintr-o carte). /<fr. recto

recto n. prima pagină a unei foi.

*récto n. fără pl. (lat. recto, ablativu d. rectus, drept, în loc. recto folio, pe partea cuvenită a foiĭ). Prima față a uneĭ foĭ scrise orĭ a uneĭ medaliĭ. V. verso.

recto s. n., art. rectoul; abr. r°

recto s. n., art. rectoul; abr. r^o

recto s. n.

RECTO s. v. față.

RECTO s. față. (~ul unei file.)

Recto ≠ contrapagină, verso

recto tono (cuv. lat. „sunet drept”) (Greg.), lectură sau recitare rectilinie pe o singură notă [tenor (4)], fără inflexiuni. V. psalmodie.