păcălitură sf [At: LB / Pl: ~ri / E: păcăli + -tură] 1-3 Păcălire (1-3). 4 Păcăleală (4). 5-6 Întorsătură sau joc de cuvinte (spuse pentru a păcăli).

PĂCĂLITURĂ, păcălituri, s. f. Păcăleală. Îi face cîte o urare sau îi alcătuiește cîte o păcălitură. HOGAȘ, DR. II 192. Încetul cu încetul se învață omul cu păcăliturile, și după ce-ți vin anii, știi ce ai să crezi și ce să nu crezi. SLAVICI, O. I 99. Breasla veselă și ușoară a vînătorilor... îți va răspunde în cor cu o păcălitură vînătorească. ODOBESCU, S. III 49. – Variantă: pîcîlitură s. f.

păcălitură f. efect și mod de păcălire.

păcălitúră (vest) și pîcîlitúră (est) f., pl. ĭ. Păcăleală, modu saŭ rezultatu acțiuniĭ de a păcăli: știŭ că ĭ-aĭ tras o păcălitură bună! – Maĭ des păcăleală.

PÎCÎLITURĂ s. f. v. păcălitută.

păcălitură (rar) s. f., g.-d. art. păcăliturii; pl. păcălituri

păcălitură (rar) s. f., g.-d. art. păcăliturii; pl. păcălituri

păcălitură s. f., g.-d. art. păcăliturii; pl. păcălituri

PĂCĂLITURĂ s. v. farsă.

PĂCĂLITURĂ s. farsă, festă, ghidușie, glumă, păcăleală, poznă, ștrengărie, (pop. și fam.) renghi, șotie, (reg.) năsărîmbă, păcală, (Ban. și Transilv.) mișculanță, (prin Ban. și Transilv.) șalmă, (prin Transilv.) șăncălănie, (prin Transilv. și Munt.) șăncălie, (înv.) bosma. (Lasă-te de ~i!)