pâș¹ i [At: CARAGIALE, O. I, 117 / V: (reg) pășia, pâșa / E: fo] (Are) Cuvânt care redă zgomotul slab produs de pașii cuiva care merge în vârful picioarelor, pentru a nu fi auzit.

PÂȘ interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a imita zgomotul produs de mersul ușor sau în vârful picioarelor). /Onomat.

pâș! int. imitând sgomotul umbletului în vârful degetelor.

pășia i vz pâș¹

pâșa i vz pâș¹

PÎȘ interj. (Numai repetat) Onomatopee care redă zgomotul ușor produs de tîrșîitul picioarelor. Fata se duse binișor, se strecură pe lîngă zid și, pîș-pîș, în vîrful degetelor pînă la ușă. ISPIRESCU, L. 30. Sare jos de pe cal și, pîș-pîș pin iarbă, merge binișor cu arcul gata către locul bănuit. CARAGIALE, P. 111. – Variantă: pîșa interj.

PÎȘA interj. v. pîș.

2) pîș și pîșa, interj. care arată huĭetu celuĭ ce umblă în vîrfu picĭoarelor ca să nu-l audă alțiĭ: s’a strecurat pîș-pîș (saŭ pîșa-pîșa) pin coridor. V. pîșin, foșnesc.

pâș interj.

pâș/pâș-pâș interj.

!pâș-pâș interj., adj. invar., adv. (mers ~, a merge ~)

pâș(-pâș) interj.

pîș interj. – Reproduce sunetele mersului silențios. – Var. pîșa. Creație expresivă, cf. fîș, pis, hîș. Relație cu păși „a merge” (Candrea) este improbabilă și se bazează numai pe încrucișarea ambelor cuvinte în var. pîși „a merge”. – Der. pîșcîi, vb. (a reproba, a dezaproba, a fluiera), cf. hîșcîi; pîșcîială, s. f. (demonstrație de dezacord), ambele cuvinte înv., folosite de Dosoftei (sec. XVII) și pe care Scriban le pune în mod greșit în legătură cu pîrsni; pîșpîi, vb. (a murmura, a șopti); pîșpîială, s. f. (șoaptă); pîșpîitor, adj. (șoptitor; înv., băgăcios, turbulent).