POSTPUNERE, postpuneri, s. f. Atașare a unui cuvânt, a unei silabe sau a altui element neaccentuat la cuvântul precedent; encliză, postpoziție. – V. postpune.

postpunere sf [At: ODOBESCU, S. II, 422 / Pl: ~ri / E: postpune] 1 Așezare după. 2 (Grm; spc) Procedeu sau fenomen prin care anumite părți de vorbire cu rol de determinant se plasează în frază după părțile de vorbire pe care le determină Si: (rar) postpoziție (1).

POSTPUNERE, postpuneri, s. f. Procedeu sau fenomen gramatical prin care anumite părți de vorbire cu rol de determinant se plasează în frază după părțile de vorbire pe care le determină (uneori făcând corp comun cu acestea); postpoziție. – V. postpune.

POSTPUNERE, postpuneri, s. f. Acțiunea de a postpune; așezare la sfîrșitul cuvîntului. Compunerea ordinară a cuvintelor slavone nu permite o asemenea combinațiune cu postpunerea calificativului. ODOBESCU, S. II 422.

POSTPUNERE s.f. Procedeu gramatical prin care anumite particule, sufixe etc. cu rol de determinant se plasează în frază după părțile de vorbire pe care le determină (făcînd uneori corp comun cu acestea). [< postpune].

POSTPUNERE s. f. atașare a unui cuvânt, a unei silabe, particule neaccentuate la cuvântul precedent; encliză, postpoziție. (< postpunere)

postpunere (desp. post-pu-) s. f., g.-d. art. postpunerii; pl. postpuneri

postpunere (post-pu-) s. f., g.-d. art. postpunerii; pl. postpuneri

postpunere s. f. (sil. mf. post-), g.-d. art. postpunerii; pl. postpuneri

POSTPUNERE s. (GRAM.) encliză.

POSTPUNERE s. (GRAM.) encliză.

POSTPUNERE s. f. (< postpune, după fr. postposer) v. encliză