ponoslu sn [At: PSALT. HUR. 37^r/24 / V: (reg) ~sclu / Pl: ~ri / E: pvb ponoslui] 1 (Îrg) Plângere. 2 (Îrg) Pâră. 3 (Reg; îe) A merge (sau a se duce ori a veni la cineva) pe ~ A se prezenta înaintea cuiva cu o plângere, o reclamație Si: a se jelui. 4 (Înv; îe) A pune (pe cineva) în ~ A învinui pe cineva. 5 (Înv) Defăimare. 6 (Înv) Rușine.

PONOSLU, ponosluri, s. n. (Învechit și regional) Pîră, reclamație. I-a venit odată un ponoslu (pîră) că mai multe animale au purtare rea. MARIAN, INS. 412.

PONOSLU, ponosluri, s. n. (Înv. și reg.) Pîră, reclamație. – Postverbal al lui ponoslui.

ponóslu n., pl. urĭ (d. ponosluĭesc). Est. Vechĭ. Mustrare.

ponosclu sn vz ponoslu

ponós n., pl. oase (vsl. po-nósŭ, dezonoare, rușine, sîrb. ponos, mîndrie, rus. ponös, oprobriŭ, ceh. ponos, plîngere; ung. panasz, plîngere. V. pri-nos). Fam. Nume răŭ: a scoate cuĭva ponos. Defect: acest om are multe ponoase. A duce saŭ a trage ponosu saŭ ponoasele, a suferi, a îndura: tu să facĭ, și eŭ să duc ponosu? – Vechĭ și ponóslu (d. ponosluĭesc, după maslu, măsluĭesc).

PONOSLU s. v. dezonoare, necinste, plângere, reclamație, rușine.

ponoslu s. v. DEZONOARE. NECINSTE. PLÎNGERE. RECLAMAȚIE. RUȘINE.

PONOSLU s.n. (Mold., Trans. SV) Plîngere, reclamație. A: Ai mersu ponoslu de la Pătru-Vodă la craiul leșescu. URECHE; cf. M. COSTIN, N. COSTIN. C: Înmulțindu-și ucenicii, fu ponoslul grecilor spre jidovi N. TEST. (1648). Etimologie: ponoslui. Vezi și ponoslui. Cf. d a v a.