POLONIU s. n. Element chimic radioactiv, obținut prin dezintegrarea radioactivă a uraniului. – Din fr. polonium.

poloniu sn [At: ENC. TEHN. I, 108 / V: ~um / E: fr polonium] Element chimic radioactiv obținut prin dezintegrarea minereurilor de uraniu sau prin diverse reacții nucleare.

POLONIU s. n. Element chimic radioactiv, obținut prin dezintegrarea radioactivă a uraniului. – Din fr. polonium.

POLONIU s. n. Element radioactiv, din familia uraniului, care se găsește în pehblendă.

POLONIU s.n. Element radioactiv care se găsește în pehblendă. [Pron. -niu, var. polonium s.n. / cf. fr. polonium, germ. Polonium].

POLONIU s. n. element chimic radioactiv, asemănător cu telurul, care se găsește alături de radiu, în pehblendă. (< fr. polonium)

POLONIU n. Metal alb-argintiu radioactiv, întrebuințat, mai ales, ca sursă de neutroni. /<fr. polonium

polonium sn vz poloniu

POLONIUM s.n. v. poloniu.

poloniu [niu pron. nĭu] s. n., art. poloniul; simb. Po

poloniu [niu pron. nĭu] s. n., art. poloniul; simb. Po

poloniu s. n. [-niu pron. -niu], art. poloniul; simb. Po

POLÓNIU (< fr. {i}; {s} n. pr. Polonia) s. n. Element chimic radioactiv, metal alb-argintiu (Po; nr. at. 84, m. at. 210), obținut în procesul de dezintegrare radioactivă a uraniului. Cel mai stabil izotop al său ₂₁₀⁸⁴P are perioada de înjumătățire de 138,3 zile; el este o sursă de radiații α. În amestec cu beriliul p. servește ca sursă de neutroni în cercetările de laborator. A fost descoperit de Pierre și Marie Curie în 1898.

Po, simbol chimic pentru poloniu.