POLONIC, polonice, s. n. Lingură mare și adâncă, cu coadă lungă, cu care se servește supa sau ciorba. ♦ Lingură mare, adâncă și cu numeroase găuri, folosită la stână pentru a separa urda sau cașul de zer. – Din ucr. polonnyk.

polonic sn [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/1 / V: (înv) ~omnic, ~ovnic, (reg) puloin~ / Pl: ~ice / E: ucr полонник, srb polovnik] 1 Lingură mare și adâncă de lemn sau metal, cu coada lungă, folosită în bucătărie, la stână etc. Si: (reg) ciorbalâc, linguroi, meriteană, mestecău¹. 2 (Îe) A da cu ~ul A oferi din abundență. 3 (Reg) Lingură mare și adâncă cu găvan găurit și cu care se separă, la stână, urda sau cașul de zer Si: (reg) făcălitoare.

POLONIC, polonice, s. n. Lingură mare și adâncă, cu coadă lungă, folosită de obicei pentru a scoate supa sau ciorba din oală sau din castron și a o turna în farfurie. ♦ Lingură mare, adâncă și cu numeroase găuri, folosită la stână pentru a separa urda sau cașul de zer. – Din ucr. polonnyk.

POLONIC, polonice, s. n. Lingură mare (mai ales de metal) emisferică, cu coadă lungă, cu care se scoate supa din oală sau din castron; linguroi. La masă se repezea ca leul, apuca polonicul, cotrobăia prin cazan și își umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, O. VI 169. Bucătărița vine înaintea nuntașilor cu un polonic întins într-o mînă. SEVASTOS, N. 307.

POLONIC ~ce n. Unealtă de bucătărie, în formă de lingură mare, având găvanul adânc și coada lungă, folosită pentru a scoate mâncarea lichidă din oală și a o turna în farfurie. /<ucr. polonnyk

polonic n. Mold. lingură mare de luat spumă. [Pol. POLONIK].

*poloníc n., pl. e (rut. polónnik, pol. polonik, polonic, rus. upolóvnik, lingură de luat spuma, upól, spumă). Nord. Lingură, cĭorbalîc, lingură de scos cĭorba din oală saŭ din castron. V. cauc, chepcea, meredeŭ.

polomnic sn vz polonic^[1] corectat(ă)

polovnic sn vz polonic

puloinic sn vz polonic

linguróĭ n., pl. oaĭe. Lingură mare de scos cĭorba din oală orĭ din castron (în sud și cĭorbalîc, în nord și polonic).

polonic s. n., pl. polonice

polonic s. n., pl. polonice

polonic s. n., pl. polonice

POLONIC s. (reg.) linguroi, (Mold.) ciorbalâc, (prin Transilv. și Maram.) găvan, (prin Ban.) toc, (Transilv.) lingură de scos. (Cu ~ul se servește ciorba.)

POLONIC s. (reg.) linguroi, (Mold.) ciorbalîc, (prin Transilv. și Maram.) găvan, (prin Ban.) toc, (Transilv.) lingură de scos. (Cu ~ se servește ciorba.)

polonic (polonice), s. n. – Linguroi. Sl. polonikŭ „uriaș”, cf. pol. połonik, bg. polovnik „linguroi” (Cihac, II, 275; Conev 64).

a mânca rahat cu lingura / cu polonicul expr. a vorbi într-o manieră demagogică.