plescăit sn [At: DELAVRANCEA, H. T. 164 / P: ~că-it / Pl: ~uri / E: plescăi] 1 Zgomot făcut de cineva atunci când mănâncă repede și lacom. 2 Pleoscăire (4). 3 Zgomot produs de buze în timpul sărutatului. 4 Pleoscăire (1). 5-7 (Rar) Pocnet (1-3).

PLESCĂIT s. n. 1. Zgomot făcut cu gura, cînd se mănîncă lacom și repede; sunet produs prin desprinderea bruscă a limbii de cerui-gurii, prin care se exprimă un îndemn sau uimire, plăcere, admirație. Îndemna iepele arar cu un plescăit de limbă energic. REBREANU, R. I 215. Plescăitul lacom a optzeci de tovarăși și pedagogii cu ifosul lor. DELAVRANCEA, H. T. 164. 2. Zgomot produs de apa care se lovește de țărmuri sau de către un obiect care lovește apa; pleoscăit. De afară venea plescăitul valurilor în coastele șlepului. DUNĂREANU, CH. 97. Plescăitul unor brațe se auziră, și două trupuri se puteau distinge înaintînd greu spre mal. id. ib. 241. 3. (Impropriu) Pocnitură. Caii se ghemuiau pe tăpșanele repezi; cîte un plescăit de copită răsuna ca-ntr-o catedrală. VLAHUȚĂ, O. A. III 47.

PLESCĂIT ~uri n. 1) v. A PLESCĂI. 2) Zgomot răsunător produs prin desprinderea bruscă a limbii de cerul gurii sau a buzelor una de alta. 3) Zgomot produs de un corp când se lovește sau este lovit de un lichid. /v. a plescăi

plescăit s. n., pl. plescăituri

plescăit s. n., pl. plescăituri

plescăit s. n., pl. plescăituri

PLESCĂIT s. 1. clefăială, clefăit, molfăială, molfăire, molfăit, molfăitură, plescăială. (Când mănâncă se aude un ~.) 2. pleoscăit, pleoscăitură, plescăitură. (~ făcut cu limba.)

PLESCĂIT s. 1. clefăială, clefăit, molfăială, molfăire, molfăit, molfăitură, plescăială. (Cînd mănîncă se aude un ~.) 2. pleoscăit, pleoscăitură, plescăitură. (~ făcut cu limba.)