PICHIRISI, pichirisesc, vb. IV. Refl. (învechit) A te supăra, a se simți atins, înțepat cu o vorbă. Slujitorul [către țigancă:] De!... te-ai pichirisit? ALECSANDRI, T. 392.

PICHIRISI, pichirisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A se supăra; a se simți atins sau înțepat cu o vorbă. – Comp. fr. [se] piquer.

pichirisi Verbul, atestat numai la forma reflexivă, înseamnă „a se supăra”, „a se arăta jignit”. A fost explicat ca derivat de la pică printr-un ințermediar grecesc (DU ; formulă nu prea clară) sau: prin fr. se piquer (IDRG; Scriban adaugă : cu sufixul grecesc -irisesc, dar un asemenea sufix nu există). Eu însumi, neștiind cum să explic pe cel de-al doilea i, am propus (BL, IV (1936), p. 108) să se pornească de la gr. πιϰρίζω „a amărî”. Găsesc acum forma de participiu picarisită (Matei Millo, Două femei împotriva unui bărbat, în Primii dram., p. 441), care ne dă cheia problemei. Este vorba de it. piccare, devenit în grecește în mod normal πιϰάρω, cu aoristul ἐπιϰάρισα, de unde în romînește, așa cum e de așteptat, a picarisi. Forma pichirisi, cunoscută de mine și din vorbirea bucureșteană mai veche, pare a se explica prin asimilare. E curios de remarcat că Brighenți nu are cuvîntul în dicționarul grec-italian (are numai participiul pasiv πιϰαριïμένος), dar în dicționarul italian-grec, s.v. piccare, apare forma πιϰάρω. Aceasta, de altfel, nu constituie un caz izolat.