PATRISTICĂ s. f. Patrologie.

PATRISTICĂ s.f. Disciplină consacrată studiului doctrinei teologico-filozofice creștine, operelor și vieții marilor sfinți, așa-numiții părinți ai bisericii; patrologie (1). [< fr. patristique].

patristică f. partea teologiei ce tratează despre scrierile sfinților Părinți ai Bisericii.

*patrístică f. (fr. patristique, d. vgr. patér, patrós, tată, părinte. Patristică e formă de adj. f.). Patrologie.

PATRISTIC, -Ă, patristici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Doctrină teologică-filosofică elaborată de Părinții Bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin; patrologie (1). 2. Adj. (Rar) Care se referă la Părinții Bisericii; care ține de patristică (1), propriu patristicii. – Din fr. patristique.

patristic, ~ă [At: ALEXI, W. / Pl: ~ici, ~ice / E: fr patristique] 1 sf Doctrină teologică-filosofică prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin, completând Biblia și studiind viața, opera și concepția părinților Bisericii Si: patrologie (1). 2 a (Rar) Care se referă la părinții Bisericii. 3 a (Rar) Care ține de doctrina părinților Bisericii. 4 a Specific doctrinei părinților Bisericii.

PATRISTIC, -Ă, patristici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Doctrină teologică-filozofică prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin, completând Biblia și studiind viața, opera și concepția părinților Bisericii; patrologie (1). 2. Adj. (Rar) Care se referă la părinții Bisericii; care ține de patristică (1), propriu patristicii. – Din fr. patristique.

PATRISTIC, -Ă I. adj. care ține de patristică. II. s. f. disciplină consacrată studiului doctrinei teologico-filozofice creștine, operelor și vieții marilor sfinți; patrologie (1). (< fr. patristique)

patristică (desp. pa-tris-) s. f., g.-d. art. patristicii

patristică (pa-tris-) s. f., g.-d. art. patristicii

patristică s. f. (sil. -tris-), g.-d. art. patristicii

PATRISTICĂ s. (BIS.) patrologie.

PATRISTICĂ s. (BIS.) patrologie.

PATRÍSTICĂ (< fr., germ.; {s} gr. pater, patros „părinte”) s. f. Operele și doctrinele primilor teologi creștini, numiți, de obicei, Părinți ai Bisericii sau Doctori ai Bisericii, care au militat și au scris în sec. 1-9, îndeosebi în greacă și latină, dar și în siriacă și aramaică. Termenul vine din expresia theologia patristica prin care, în sec. 17, era desemnată învățătura sfinților părinți spre a fi deosebită de teologiile biblice, scolastică, simbolică și speculativă. Prima perioadă a literaturii patristice (sec. 1-2) include scrierile Părinților Apostolici (Clement, Ignatie, Policarp, Papias ș.a.) și cele ale apologeților greci și latini (Justin Martirul, Atenagora, Minucius, Feix, Tertullian, Eusebiu de Cezarea, Ieronim, Teodor de Mopsuetia și Maxim Mărturisitorul). A doua perioadă cuprinde scriitorii creștini din sec. 3, numiți „ante-nicenieni” (Clement din Alexandria, Irineu, Origen, Ciprian). În sec. 4-5 sunt, pe de o parte, teologii răsăriteni Părinții Alexandrini (Atanasie, Chiril al Alexandriei), cei antiohieni (Ioan Hrisostom), Părinții Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa), scriitorii siro-palestinieni (Chiril al Ierusalimului, Apolinarie), scriitori de limbă siriacă (Efrem Sirul), scriitori armeni; pe de altă parte, Părinții Latini (Ilarie din Poitiers, Ambrozie, Augustin, Ilarie din Arles, Gregoire din Tours). Convențional. lista părinților latini este încheiată cu Grigorie cel Mare, deși Bernard din Clairvaux este adesea menționat ca ultimul părinte, iar canonul părinților greci este încheiat cu Ioan Damaschin.