partiție² sf [At: DN³ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: fr partition] 1 (Mat; îe) ~ a unei mulțimi Mulțime formată din submulțimi ale unei mulțimi date, disjuncte două câte două și a căror reuniune este mulțimea dată. 2 (Lin) Clasificare a cuvintelor după flexiune.

PARTIȚIE s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două cîte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ♦ (În lingvistica matematică) Împărțirea cuvintelor după flexiune, necesară atunci cînd se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – împărțire].

PARTIȚIE s. f. 1. diviziune, separare. 2. (mat.) descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două câte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ◊ (inform.) zonă din memoria internă alocată unei lucrări pe durata prelucării sau unor componente ale sistemului de operare. 3. (lingv. mat.) clasificare a cuvintelor după flexiune, necesară atunci când se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. (< fr., engl. partition, lat. partitio)

partiție (diviziune, împărțire) (desp. -ți-e) s. f., art. partiția (desp. -ți-a), g.-d. art. partiției; pl. partiții, art. partițiile (desp. -ți-i-)

partiție (diviziune, împărțire) (-ți-e) s. f., art. partiția (-ți-a), g.-d. art. partiției; pl. partiții, art. partițiile (-ți-i-)

partiție (diviziune, descompunere, împărțire) s. f. (sil. -ți-e), art. partiția (sil. -ți-a), g.-d. art. partiției; pl. partiții, art. partițiile (sil. -ți-i-)