papalitate sfs [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~tăți / E: lat papalitas, -atis] 1 Demnitate de papă² Si: (rar) păpie. 2 (Pex) Timp cât un papă² ocupă demnitatea pontificală. 3 Instituție centrală de conducere religioasă și politică a bisericii catolice, în fruntea căreia se află papa² Si: (îrg) papistășie, (înv) papat.

PAPALITATE s. f. 1. Guvernare (spirituală sau politică) a unui papă; puterea, autoritatea papilor. 2. Demnitatea de papă; timpul cît un papă ocupă demnitatea pontificală; pontificat.

PAPALITATE s.f. 1. Autoritate papală; demnitatea de papă; timp cît un papă deține această autoritate. 2. Instituția centrală de conducere religioasă și politică a bisericii catolice, avînd în frunte pe papa. [< lat. med. papalitas, cf. fr. papauté].

PAPALITATE s. f. 1. demnitatea de papă; (p. ext.) timpul cât un papă deține această demnitate. 2. instituția centrală de conducere religioasă și politică a bisericii catolice. (< lat. papalitas)

PAPALITATE f. 1) Centru religios și politic al bisericii catolice în frunte cu papa. 2) Funcția de papă; pontificat. 3) Durata de executare a unei astfel de funcții; pontificat. /<lat. papalitas, ~atis

papalitate f. demnitatea Papei și timpul cât ocupă scaunul papal.

*papalitáte f. (mlat. papálitas, -átis). Demnitatea de papă: a aspira la papalitate. Administrațiunea unuĭ papă: papalitatea luĭ Leon X a văzut izbucnirea Reformeĭ.

papalitate s. f., g.-d. art. papalității

papalitate s. f., g.-d. art. papalității

papalitate s. f., g.-d. art. papalității

PAPALITATE s. (BIS.) 1. (înv. și reg.) papistășie, (înv.) papat. (Instituția ~ății.) 2. (livr.) pontificat, (rar) păpie. (A obținut ~.)

PAPALITATE s. (BIS.) 1. (înv. și reg.) papistășie, (înv.) papat. (Instituția ~.) 2. (livr.) pontificat, (rar) păpie. (A obținut ~.)

PAPALITATE (< lat.) s. f. 1. Instituția centrală de conducere spirituală și politică a Bisericii catolice. Recunoașterea creștinismului ca religie de stat (313), mutarea (330) capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, dezmembrarea Imperiului (395), căderea Imperiului Roman de Apus (476) și constituirea statului pontifical și a puterii laice a p., prin donația din 756 a lui Pepin cel Scurt, regele francilor (751-768) au avut darul să contribuie la consolidarea și creșterea autorității spirituale și politice a p. În sec. 10 și în prima jumătate a sec. 11 ascensiunea p. a fost temporar stopată de subordonarea papilor față de împărații germani, consecință a constituirii (962) Imperiului Romano-German. Din a doua jumătate a sec. 11, p. (mai ales prin papii Grigore VII și Innocențiu III), întărită prin centralizarea și reorganizarea Bisericii catolice în urma Marii Schisme, a început lupta pentru învestitură, încheiată prin Concordatul de la Worms (1122) între papa Calixt II și împăratul german Henric V. Succesele obținute de primele cruciade patronate de p. și disensiunile dintre suveranii laici au creat condiții favorabile pentru întărirea puterii papale, care atinge apogeul la începutul sec. 13. În sec. 14 pretențiile de hegemonie mondial ale p. au suferit o grea înfrângere din partea regilor francezi, papii fiind siliți să-și mute sediul la Avignon (1309-1378). Parțial refăcută în sec. 15, p. a avut de înfruntat în prima jumătate a sec. 16 puternică mișcare a Reformei, care a avut drept consecință întemeierea unor biserici protestante, despărțite de Roma, în Anglia, o parte a Germaniei, Olanda, țările scandinave. În sec. 17 și 18, aservirea politică a Italiei de către Spania și Austria a grăbit diminuarea rolului politic internațional al p. În epoca modernă, în condițiile constituirii statelor naționale în Europa, p. renunțând la pretențiile de exercitare a dominației politice asupra statelor laice, a trecut la sprijinirea politicii acestora în cele mai diverse planuri. Prin Tratatul de la Lateran (1929) încheiat cu guvernul italian, p. i s-a recunoscut suveranitatea asupra statului Vatican. 2. Puterea, autoritatea papilor. 3. Demnitatea de papă; timpul cât un papă deține demnitatea pontificală; pontificat.