oxidație sf [At: ASACHI, L. 58²/39 / V: (iuz) ~iune / Pl: ~ii / E: fr oxydation] 1-2 Oxidare (1-2). 3 (Înv; d. sânge) Oxigenare (1).

OXIDAȚIE, oxidații, s. f. Oxidare.

OXIDAȚIE s.f. Oxidare. [Gen. -iei, var. oxidațiune s.f. / cf. fr. oxydation].

OXIDAȚIE s. f. oxidare. (< fr. oxydation)

oxidațiune sf vz oxidație

OXIDAȚIUNE s.f. v. oxidație.

oxidați(un)e f. acțiunea de a oxida și starea lucrului oxidat.

*oxidațiúne f. (d. oxidez). Acțiunea de a saŭ de a se oxida. – Și -áție și -áre.

oxidație (desp. -ți-e) s. f., art. oxidația (desp. -ți-a), g.-d. art. oxidației; pl. oxidații, art. oxidațiile (desp. -ți-i-)

oxidație (-ți-e) s. f., art. oxidația (-ți-a), g.-d. art. oxidației; pl. oxidații, art. oxidațiile (-ți-i-)

oxidație s. f. (sil. -ți-e), art. oxidația. (sil. -ți-a), g.-d. art. oxidației; pl. oxidații, art. oxidațiile (sil. -ți-i-)

OXIDAȚIE s. v. hematoză, oxigenare.

OXIDAȚIE s. v. oxidare.

OXIDAȚIE s. (CHIM.) oxidare, ruginire, (pop.) coclire. (~ unui metal.)

oxidație s. v. HEMATOZĂ. OXIGENARE.