OSTROGOT, -Ă, ostrogoți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație de neam germanic aparținând ramurii răsăritene a goților; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține ostrogoților (1), privitor la ostrogoți; ostrogotic. – Din fr. ostrogot, lat. Ostrogothus.

ostrogot, ~ă [At: COȘBUC, P. I, 119 / Pl: ~oți, ~e / E: fr ostrogot, lat ostroghothus] 1 sm (Lpl) Populație formată din triburile germanice medievale ale goților de est. 2 smf Persoană care făcea parte din această populație. 3 a Care aparținea ostrogoților (1) Si: ostrogotic (1). 4 a Privitor la ostrogoți (1) Si: ostrogotic (2).

OSTROGOT, -Ă, ostrogoți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din triburile germanice medievale ale goților de est. 2. Adj. Care aparține ostrogoților (1), privitor la ostrogoți; ostrogotic. – Din fr. ostrogot, lat. Ostrogothus.

OSTROGOT, -Ă, ostrogoți, -te, s. m. și f. Persoană care făcea parte din triburile germanice medievale ale goților de est. Regina ostrogoților [titlu], COȘBUC, P. I 119. ◊ (Adjectival) E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă. COȘBUC, P. I 120.

OSTROGOT¹ ~tă (~ți, ~te) m. și f. ist. Persoană care făcea parte din ramura de răsărit a goților. /<fr. ostrogot, lat. Ostrogothus

Ostrogoți m. pl. Goți orientali cari pătrunseră în Italia, unde ajunseră puternici sub regele lor Teodoric (493-526); iar după el, puterea lor declină și sucombă (553) sub atacurile lui Justinian.

ostrogot adj. m., s. m., pl. ostrogoți; adj. f., s. f. ostrogotă, pl. ostrogote

ostrogot adj. m., s. m., pl. ostrogoți; adj. f., s. f. ostrogotă, pl. ostrogote

ostrogot s. m., adj. m., pl. ostrogoți; f. sg. ostrogotă, pl. ostrogote

OSTROGÓȚI (< fr.; lat. Ostrogothus „goții de est”) s. m. pl. Populație de neam germanic aparținând ramurii răsăritene a goților. În sec. 3-4 se aflau pe teritoriul dintre Don și Nistru (în N se întindeau până în S actualului stat Belarus, iar în S până la Marea Neagră). Învinși de huni (370/375) o parte dintre ei s-au așezat de-a lungul Dunării (c. 450); când s-a prăbușit (454-455), Theodoric a condus invazia o. în Pen. Italică, unde a întemeiat Regatul o. (489-553). Statul lor a fost cucerit de împăratul bizantin Iustinian I, după care rolul istoric al o. încetează.