16 definiții pentru odă (s.f.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÓDĂ, ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În Antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.

o1 sf [At: MUMULEANU, R. 1/1 / Pl: ~de / E: fr ode] 1 Poezie lirică în care se face elogiul unor persoane, fapte eroice sau idealuri. 2 (Ant) Poem eroic cântat sau recitat cu acompaniament de liră. 3 (Pex) Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn.

ÓDĂ, ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.

ÓDĂ, ode, s. f. Poezie lirică (formată din strofe cu aceeași formă și aceeași structură metrică), în care se exprimă preamărirea, elogiul, lauda, entuziasmul sau admirația, de obicei față de fapte eroice etc. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode. EMINESCU, O. I 159. Scavinschi scria... sonete... ode. NEGRUZZI, S. I 206. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (mai ales cu subiect eroic), destinat să fie cîntat sau recitat cu acompaniament de liră; p. ext. (și azi) compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn.

ÓDĂ s.f. (Ant.) Poezie eroică cântată sau recitată cu acompaniament de liră. ♦ Poezie lirică, care exprimă sentimente de admirație, preamărind mai ales un erou, o faptă eroică etc. ♦ Piesă muzicală eroică, înălțătoare. [< fr. ode, lat., gr. ode].

ODĂ1 s. f. 1. (ant.) poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră. ♦ poezie lirică în care se exprimă sentimente de admirație, de preamărire față de persoane, fapte eroice etc. 2. lucrare muzicală cu caracter eroic, solemn. (< fr., gr. ode, lat. oda)

ÓDĂ ~e f. Creație literară lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu. /<fr. ode

odă f. 1. la cei antici, poemă destinată a fi cântată; 2. azi, mică poemă împărțită în strofe egale: oda e forma obișnuită a poeziei lirice.

*ódă f., pl. e (vgr. odé lat. óde și óda). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, orĭ-ce poemă destinată să fie cîntată: odele luĭ Pindar. Astăzĭ poemă lirică împărțită în strofe asemenea între ele pin număru și măsura versurilor.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ódă s. f., g.-d. art. ódei; pl. óde

ódă s. f., g.-d. art. ódei; pl. óde


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

odă (< gr. ᾠδή [odé], „poem liric”, „cântare”) 1. În antichitatea clasică, gen (1, 2) al liricii poetice și, în general, orice vers cântat (la Alkaios, Sapho, Anacreon, Horațiu). Prima o. pythică a lui Pindar este una din melodiile gr. păstrate (fragmentar) prin notație (v. greacă, muzică). 2. În muzica biz., unul din cele două grupuri ale canolului (2) de la utrenie*; fiecare grup, alcătuit din 4, 6, 8, 10 sau 12 strofe (tropare*), începe cu irmosul* sau catavasia* – strofe model ale celorlalte strofe. Sin. cântare; cântândă; peasnă. 3. Gen al muzicii corale, creat de umaniști în scop didactic. Concepută armonic, la patru voci, notă* contra notă și urmărind redarea exactă a metrului (3) horațian (dar și a metrului versurilor altor poeți antici), o. a fost inițiată în Germania de Konrad Celtes și a fost cultivată de Senfl, B. Ducis, P. Hofhaymer, M. Agricola, Goudimel, Tritonius (Glareanus). Pătrunderea o. în diferitele colecții i-a asigurat răspândirea și o anumită durabilitate în timp. O astfel de colecție este și cea intitulată Odae cum harmoniis, alcătuită de către reformatorul transilvănean Honterus (cuprinzând, probabil, și unele compoziții ale acestuia). ♦ O. create aprov. în aceeași perioadă în Italia (da Rore, Lassus) se bazează pe o ritmică ce reprezintă un compromis între metrica versului și accentul cuvântului. 4. Începând din sec. 17, compoziție de tipul cantatei* cu caracter festiv, solemn, omagial, fără legături evidente cu o. (3). Linia acestui tip de compoziție se profilează în Anglia (Purcell, Blow, Haendel), se regăsește în finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven și se continuă prin romantism*, până în zilele noastre. ♦ Școala berlineză de la mijlocul sec. 18 (compozitori: Marpurg, Ph. E. Bach, Kirnberger, J. Fr. Agricola) a desemnat prin o. liedul* strofic; titlul a fost atribuit de Schubert unora dintre liedurile sale („An Chloe”, „Odă saphică”).


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

odă, ode s. f. Denumire a poemului biblic alcătuit din șase până la nouă strofe (tropare), dintre care prima numită catavasie sau irmos, servește ca model (în ceea ce privește numărul silabelor și locul accentelor) celorlalte strofe ale odei. Două, trei, patru, opt sau nouă ode la un loc alcătuiesc canonul de la vecernie și utrenie; peasnă, cântare. – Din fr. ode, lat. oda (< gr. oda „cântec”).

ÓDĂ (< fr.; lat. oda, gr. ode „cântec”) s. f. 1. (În Antichitate) Poem liric, în general cu subiect eroic, recitat sau cântat cu acompaniament de liră. 2. Specie a poeziei lirice caracterizată inițial printr-o formă prozodică relativ fixă (strofă, antistrofă, epodă), care elogiază personalități, fapte eroice sau idealuri. Apărută în Grecia antică, a fost reprezentată, mai ales, de Anacreon, cu poezii închinate dragostei și vinului și de Pindar („Ode triumfale”). Cunoscuți autori de o. au fost: Horațiu, T. Tasso, P. de Ronsard, A. Manzoni, P.B. Shelley, F.G. Klopstock, V. Hugo, M.I. Lermontov, G. Carducci; în literatura română: V. Alecsandri, V. Cârlova, M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi. ♦ Compoziție muzicală cu caracter savant și nobil, cu teme religioase, umaniste sau solemne, dezvoltată în sec. 16 sub forma de odă în metru antic. Cea cu forma liberă s-a dezvoltat ulterior, devenind un gen de celebrare și omagiu pentru căsătorii, serbări aniversări sau funeralii („Oda sf. Cecilia” de Purcell și de Haendel, „Odă funebră” de Bach). În sec. 18-19 apare doar izolat (cu forme foarte variate și făcând referință la Antichitate).

Intrare: odă (s.f.)
odă1 (s.f.) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • o
  • oda
plural
  • ode
  • odele
genitiv-dativ singular
  • ode
  • odei
plural
  • ode
  • odelor
vocativ singular
plural

odă (s.f.)

  • 1. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: imn attach_file 2 exemple
    exemple
    • O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode. EMINESCU, O. I 159.
      surse: DLRLC
    • Scavinschi scria... sonete... ode. NEGRUZZI, S. I 206.
      surse: DLRLC
    • 1.1. în Antichitate Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră.
      surse: DEX '09 DLRLC DN
    • 1.2. Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie: