ocă¹ sf [At: PALIA (1581) / V: (înv) ucă / Pl: ? / E: mg oka] 1 (Înv) Cauză. 2 (Reg) Vină.

ucă sf vz ocă¹

OCĂ¹ s.f. 1. (Ban., Criș., Trans. SV) Cauză, motiv, pricină. Pentru ce ocă-i scrisă această carte? NT 1648, 250^r. Afla-vei și cuvinte, pentru că românii nu grăim toți într-un chip, cum iaste oca – pricina acu adeverință. SA, 4^v. Cu oce (pricine) și cui pilde să să întărească. CS, 88^v. Dirept aceaea ocă să luom aminte cum au bintătuit Dumnăzău jidovii. C 1692, 518^v. Okĕ. Causa. AC, 357. Arată-mi oca aceștiia. PP, 64^v. Spune oca pren ce să nu facă. CAT. B, 24; cf. SA, 11^r, 13^v; CS, 68^v; PP, 40^r, 124^v, 142^r, 142^v, 144^r; AGYAGFALVI, apud TEW; FOGARASI, apud TEW; CAT. CALV., apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; SA, apud TEW; CAT. B, 33, 37. 2. (Mold.) Vină,. Nevinovată. Fără de prihană, fără ocă, fără maculă, nemăculată. DM, 155^r. Etimologie: magh. oka.

OCĂ¹ s. f. 1. (Învechit) Cauză, motiv, pricină. Cînd amu era auzit oca venitului lui Iacov. palia (1581), ap. dhlr ii, 541. Despre despărțenie cu ucă dreaptă. ap. mÎndrescu, ung. 94. Afla-vei și cuvinte pentru că rumânii nu grăim toț într-un chip, cum iaste: oca, pricina au adeverința (a. 1683). gcr i, 270/31, cf. 272/19, ANON. CAR., KLEIN, D. 148. 2. (Regional) Vină. com. din oravița. Nu i-am putut afla nici o ocă. ib. – PI.:? – Și: (învechit) ucă s. f. – Din magh. oka (formă a lui ok cu sufix posesiv).