OCĂ¹ s. f. 1. (Învechit) Cauză, motiv, pricină. Cînd amu era auzit oca venitului lui Iacov. palia (1581), ap. dhlr ii, 541. Despre despărțenie cu ucă dreaptă. ap. mÎndrescu, ung. 94. Afla-vei și cuvinte pentru că rumânii nu grăim toț într-un chip, cum iaste: oca, pricina au adeverința (a. 1683). gcr i, 270/31, cf. 272/19, ANON. CAR., KLEIN, D. 148. 2. (Regional) Vină. com. din oravița. Nu i-am putut afla nici o ocă. ib. – PI.:? – Și: (învechit) ucă s. f. – Din magh. oka (formă a lui ok cu sufix posesiv).