nuriță sf [At: GORJAN, H. IV, 214/5 / Pl: ~țe / E: nur + -iță] (Pop; mpl) Nur¹ (1).

NURI sm. pl. Un anumit farmec, anumite însușiri, drăgălașii, gingășii, atracțiuni care fac, mai ales la o femeie, să fie seducătoare, să placă din cale afară, grații, lipiciu: Afrodita o împresură de ~ și de vino’ncoace (ISP.); desfăcîndu-i-se haina o leacă, lăsă să i se vadă și ~i picioarelor (ISP.); nici o femeie nu era în stare să se împotrivească nurilor săi ademenitori (GN.); cu ~, atrăgător, seducător [tc. nur].

NURIȚE s. f. pl. (Învechit) Diminutiv al lui nur. Mai bine un dram de nurițe Decît un car de frumusețe. PANN, P. V. II 129. N-am mai văzut ca tine așa de frumoasă... nurițele ce ai nu se mai pot dovedi în toată lumea. GORJAN, H. IV 214.

nurĭ m. pl. (turc. [d. ar.] nur, lumină, splendoare, frumuseță; ngr. núri, mină, spirit). Grație, farmec al uneĭ femeĭ. – La Pan și nurițe (p. rimă).

nuriță (pop.) s. f., g.-d. art. nuriței; pl. nurițe

nuriță (pop.) s. f., g.-d. art. nuriței; pl. nurițe

nuriță s. f., g.-d. art. nuriței; pl. nurițe

NURIȚĂ s.f. (Popular; mai ales la pl.) Diminutiv al lui nur¹. Nurițele ce ai nu se mai pot dovedi în toată lumea aceasta. gorjan, h. iv, 214/5. Mai bine un dram de nurițe decît un car de frumusețe. pann, p. v. ii, 129/12, cf. zanne, p. ii, 650. – pl.: nurițe. – Și: (rar, cu schimbare de suf.) nurețe s. f. pl. marian, nu. 32. – Nur¹ + suf. -iță. – Nurețe, cu schimbare de suf.