notarăș sm [At: (a. 1743) IORGA, B. R. 336 / V: (îrg) ~reș, (înv) ~riuș, (reg) ~râș, ~riș, ~tăraș, ~tărâș, nătariș, nătariaș / Pl: ~i / E: mg nótárius, notarus] 1-4 (Trs; Ban; înv) Notar¹ (1-4). 5 (Înv; Trs; șîs ~ împărătesc, ~ul țării) Notar (6).

NOTARĂȘ s. m. (Trans. SV) Notar. C: Notarășul săborului mare. SA, apud TEW. Carii fac încă giudecate strîmbe? Procatorii și notariușii. PP, 86^r. // B: Pomenirea sfinților mucenici Marchian si Martirie, notareșii. MINEIUL (1776). Variante: notareș (MINEIUL 1776), notariuș (PP, 86^r). Etimologie: magh. nótárius, notárus. Cf. u r i c a r.

nătariaș sm vz notăraș

nătariș sm vz notăraș

notarâș sm vz notarăș

notareș sm vz notarăș

notariș sm vz notarăș

notariuș sm vz notarăș

notăraș sm vz notarăș

notărâș sm vz notarăș

NOTAREȘ s. m. v. notarăș

NOTARĂȘ s. v. notar.

notarăș s. v. NOTAR.

notarăș, notarăși, s.m. – Notar de stat sau secretar al Primăriei (Grad, 2000; Săcel). – Din notar (< fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar).