nobilitare sf [At: VASICI, M. I, 161 / Pl: ~tări / E: nobilita²] (Înv) 1 Îmbunătățire a proprietăților unei substanțe, ale unui material Si: înnobilare. 2 Acordare a unui titlu nobiliar Si: înnobilare.

nobilitare s. f., g.-d. art. nobilitării

nobilitare s.f. (înv.) 1. îmbunătățire, perfecționare a proprietăților; înnobilare. 2. acordare a unui titlu nobiliar; înnobilare.

NOBILITARE s. f. (învechit) Faptul de a nobilita². 1. Îmbunătățire, perfecționare (a proprietăților); înnobilare. Prin manipulația a celor mai fine și mai perfecte organe despărțitoare (tocătoare) se aduc părțile alcătuitoare organice la gradul cel mai înalt a nobilitărei și perfecției. VASICI, m. I, 161/25. Soțietățile făcute de bărbați învățați spre nobilitarea lucrării pămîntului, se zic soțietăți economești. RUS, I. I., 64/12. ◊ Fig. Să aduceți, ca pretutindenea, lumina binefăcătoare a culturii pentru luminarea minților, pentru nobilitarea inimei. AGÂRBICEANU , L. T . 322. 2. Acordare a unui titlu nobiliar; înnobilare. Iosif provoca pe familiile patriciane săsești ca să ceară nobilitare. BARIȚIU, P. a. I, 473. – v. nobilita².