NESĂTUL, -Ă, nesătui, -le, adj. 1. Care nu s-a săturat; care nu se simte sătul niciodată; flămând. 2. Fig. Nesățios (1). – Pref. ne- + sătul.

nesătul, ~ă smf, a [At: CORESI, EV. 398 / Pl: ~ui, ~e / E: ne- + sătul] 1-2 (Om) care nu s-a săturat cu ce a mâncat Si: nesăturat (1-2). 3-4 (Reg) (Om) care se satură greu Si: măncăcios. 5-6 (Fig) Nesăturat (3-4).

NESĂTUL, -Ă, nesătui, -Ie, adj. 1. Care nu s-a săturat; care nu se simte sătul niciodată; flămând. 2. Fig. Care nu se satură cu ce are, care caută să obțină, să acapareze tot mai mult; lacom, avid, nesățios (1). – Ne- + sătul.

NESĂTUL, -Ă, nesătui, -le, adj. Care nu s-a săturat, care n-a mîncat de ajuns; care nu se simte sătul niciodată. (Fig.) Nesătul, nesățios, A ros munții pîn’ la os! DEȘLIU, M. 22.

NESĂTUL ~ă (~i, ~e) (negativ de la sătul) 1) Care nu se simte sătul niciodată. 2) fig. Care tinde să obțină și să aibă cât mai mult; nesățios; lacom. /ne- + sătul

nesăturát, -ă adj. Care nu se satură, lacom, insațiabil. – Și nesătúl (după vsl. ne-sytŭ) în Let. 2, 34.

nesătul adj. m., pl. nesătui; f. nesătulă, pl. nesătule

nesătul adj. m., pl. nesătui; f. nesătulă, pl. nesătule

nesătul adj. m., pl. nesătui; f. sg. nesătulă, pl. nesătule

NESĂTUL adj. 1. v. flămând. 2. v. mâncăcios. 3. v. hrăpăreț.

NESĂTUL adj. v. avid, lacom, neîndestulat.

NESĂTUL adj. 1. flămînd, flămînzit, înfometat, nemîncat, (rar) înfomat, (reg.) fometos, (prin Transilv. și Ban.) sec. (Om veșnic ~.) 2. avid, lacom, mîncăcios, nesățios, pofticios, (livr.) insațiabil, vorace, (rar) lăcomit, lăcomos, (înv. și reg.) mîncător, (reg.) lingareț, mîncăreț, (Mold.) hulpav, (înv.) hrănaci, mîncaci. (Tare e ~ la mîncare.) 3. aprig, apucător, hrăpăreț, lacom, (livr.) cupid, rapace, (pop.) hapsîn. (Om ~.)

nesătul adj. v. AVID. LACOM. NEÎNDESTULAT.

NESĂTUL, -Ă adj. 1. Negativ al lui sătul; care nu se simte sătul, flămînd, înfometat; (regional) care se satură greu, mîncăcios. (fig.) Ci mă tem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de fața lui Dumnezeu, pentru păcatele mele. ap. iorga, c. i. ii, 229. [Rîul] bubuie și se prăvale Și rupe copacii-n cale, De lasă rîpile goale... Nesătul, nesățios, A ros munții pîn' la os! deșliu, m. 22. Chiar de ne mușcă dureri încă, cu guri nesătule, Pentru ce-i viu în noi toți... Oameni, păziți de orori Viața și visele! labiș, p. 55. ◊ (Substantivat) E un nesătul. zanne, p. iv, 114, cf. alr i 783/87, 530, 704. 2. fig. Care nu se satură cu ce are, care caută să obțină, să acapareze tot mai mult; lacom, avid, nesățios (2), nesăturat (I 2), (învechit, rar) nesețătos. Bogatul cela neînțeleptul, așa nesătul, așa se arată. coresi, ev. 398. Din ce în ce sînt mai ticăloși, mai nesătui. stancu, d. 102. Să-mi iscălească mîndra, Să fiu cu tronul iscălit Că-s nesătul de iubit. Mat. folk. 251. ◊ (Substantivat) Nu vă pică obrazul de rușine? Nesătuilor! t. popovici, se. 488. – pl.: nesătui, -tule. – pref. ne- + sătul.