nemeșel, ~ea [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 41 / V: (reg) ~mi~ / Pl: ~ei, ~ele / E: nemeș + -el] 1-6 sm (Șhp) Nemeș² (1-3) (tânăr). 7-8 a (Olt; șhp) (Destul de) nemeș (18) Si: (Olt) nemeșică (1-2).

NEMEȘEL, nemeșei, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui nemeș.

nemișel, ~ea sm, a vz nemeșel

nemeșel, -ea, -ică, adj., s.m. (înv.) 1. (reg.; adj.) potrivit, de mijloc. 2. (s.m.) nemeș (nobil) mic.

NEMEȘEL, -EA, -ICĂ s. m., adj. Diminutiv al lui nemeș². 1. s. m. cf. nemeș² (1). El însuș abia scăpă de prinsoare, Lăsînd această sâbioaie de joc Unui nemeșei de la Vaidei. BUDAI-DELEANU, T. v. 41, cf. 160. Și-i copilul tinerel Și-i sînge de nemișel Și vi-ți folosi de el. BUD, P. P. 14. 2. adj. (Prin nord-estul Olt.) cf. nemeș² (3). Cei din curtea bisericii, cari au rămas jos, țin un înspăimîntător ison cu clopotele lor de toată mina: unele mai mari, altele mai potrivite, nemeșele, PAMFILE, VĂZD. 130, cf. CIAUȘANU, v. 182. – pl.: nemeșei, -ele. – Și: (regional) nemișel, -ea s. m., adj., (2, cu schimbare de suf.) nemeșică (CIAUȘANU, v. 182) adj. – Nemeș² + suf. -el. – Nemeșică: cu schimbare de suf.