neamuțit, ~ă a [At: F (1903), 61 / P: ne-a~ / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + amuțit] (Rar) 1 Care nu tace. 2 Care vorbește fără întrerupere.

NEAMUȚIT, -Ă adj. (Rar) Negativ al lui amuțit; care nu tace, care vorbește fără întrerupere. Mult iubitului poet... a căruia gură de aur era neamuțită, F (1903), 61. – Pronunțat: ne-a-. – pl.: neamuțiți, -te. – pref. ne- + amuțit.