naracliță sf [At: (a. 1588) CUV. BĂTR. I, 197/8 / V: ~caviță, ~cvițe sfp, nareclețe sfp, năraclețe sfp, năr~, nărăc~ / Pl: ~țe / E: slv нарѧквица] (Înv, mpl) Fiecare dintre cele două bucăți de stofă cusute cu fir cu care se strâng mânecile stiharului, purtate de preot în timpul cât oficiază slujba Si: rucaviță.

NARACLIȚĂ (pl. -țe) sf. 👕 ⛪ Rucaviță, mînecar, mînecuță [vsl. narakvica].

naracliță f. ornat bisericesc ce se îmbracă pe braț. [Rus. NARAKVIȚA, din slav. RÕKA, mână]. V. rucaviță.

narácliță și -ácviță V. rucaviță.

naracaviță sf vz naracliță

naracvițe sfp vz naracliță

nareclețe sfp vz naracliță

năraclețe sfp vz naracliță

năracliță sf vz naracliță

nărăcliță sf vz naracliță

rucáviță f., pl. e (rus. rukavica, mănușă. V. rocodele). Pl. Mînecuțe preuțeștĭ întrebuințate în oficiŭ. – Vechĭ și narácliță și -ácviță (vsl. naronkvica și narakvica). V. mitenă.

naracliță (-e), s. f. – Mînecă la costumul preoțesc. Sl. narąkvica (Tiktin). Sec. XVI, înv.

naracliță, naraclițe s. f. (Înv., mai ales la pl.) Obiect de îmbrăcăminte preoțesc în formă de manșetă, care se poartă peste mâneci; rucaviță. [Var.: naracviță s. f.] – Din sl. narakvița.

NARACLIȚĂ s. v. mânecar, mânecuță, rucaviță.

naracliță s. v. MÎNECAR. MÎNECUȚĂ. RUCAVIȚĂ.

RUCAVIȚĂ s. (BIS.) mînecar, mînecuță, (înv.) naracliță.

naracliță, naraclițe, s.f. (înv.; mai ales la pl.) obiecte bisericești; rucavițe (care se îmbracă pe braț).