MOTET, motete, s. n. Gen de muzică vocală religioasă polifonică, cu sau fără acompaniament muzical, în care fiecărei strofe sau fiecărui verset din text îi corespund o melodică și o ritmică proprii. – Din fr. motet.^[1] modificată

motet sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr motet, ger Motette, it motetto] 1 Compoziție muzicală bazată pe un text religios, scrisă conform regulilor contrapunctului pentru mai multe voci. 2 Poezie medievală de trei sau patru cuplete.

MOTET, motete, s. n. Compoziție muzicală polifonică, în care fiecare voce își are melodia sa, uneori și text propriu. – Din fr. motet.

MOTET s. n. Temă muzicală, dezvoltată după regulile contrapunctului, pe baza unui text religios, și care se cîntă pe mai multe voci.

MOTET s.n. 1. Compoziție muzicală bazată pe un text religios, scrisă conform regulilor contrapunctului pentru mai multe voci. 2. Scurtă poezie medievală de trei sau patru cuplete. [< fr. motet, cf. germ. Motette, it. motetto < lat. motus – mișcare].

MOTET s. n. 1. compoziție muzicală polifonică bazată pe un text laic sau religios, în care se suprapun simultan mai multe melodii de sine stătătoare. 2. scurtă poezie medievală de trei sau patru cuplete. (< fr. motet, germ. Motette, it. motetto)

MOTET ~e n. Compoziție muzicală polifonică, reprezentând o îmbinare de mai multe melodii. /<fr. motet

*motét n., pl. e (fr. motet, dim. d. mot, cuvânt, lat. mŭttum, grohăit, de unde vine și it. motto, dim. mottetto. V. motto). La catolicĭ, bucată muzicală religioasă vocală compusă după cuvinte liturgice latine.

motet s. n., pl. motete

motet s. n., pl. motete

motet s. n., pl. motete

motet (< lat. motetus, derivat din motus „cuvânt”), formă polifonică* frecventă încă din sec. 12-14, în care se suprapun simultan mai multe voci (2) (melodii) de sine stătătoare, ale căror texte erau și ele diferite uneori (laice sau religioase). M. ca atare se cristalizează și se definește în Renaștere*, principiul său de scriere fiind foarte simplu: unui grup de cuvinte cu sens de sine stătător i se adaptează un motiv* muzical corespunzător, care se expune succesiv de către fiecare voce, în stil imitativ (v. imitație), constituind germenele fugii*. M. își află rădăcinile în începuturile polifoniei* pe care le întreprindea școala de la Notre-Dame din Paris (v. Ars Antiqua). Este cunoscută aici forma compozițională numită organum*, scrisă pentru 2-4 voci, din care cea mai gravă, tenor (3) (care era uneori împrumutată din repertoriul muzicii pop.) prezenta tema* principală în timp ce vocile celelalte interpretau vocalize* înalte. Pe aceste vocalize s-au pus mai apoi texte literare, cuvinte (lat. motus, fr. mots) astfel încât vocea de bază și cele suprapuse cântau texte deosebite (putând apărea în același timp un text religios suprapus pe un text laic, chiar în limbi diferite: lat. și lb. pop.). Îmbogățirea ritmică și stilul imitativ aplicat m. precum și asocierea cântului cu acomp. instr. au contribuit la dezvoltarea m. în sec. 13 și apoi în sec. 14 în lucrările lui G. de Machault, eliberându-se de vechile constrângeri în lucrările lui Dunstable, Dufay, Power și amplificându-se la 5-6 voci în lucrările lui Ockeghem și Obrecht. Cuvintele în lb. pop. dispar, textele lat. rămânând suverane în genul m., cel mai adesea având un subiect religios și doar rareori pe texte laice. M. este predominant pentru compozițiile religioase din sec. 16, numărul vocilor variind de la 2 la 16 (majoritatea fiind însă scrise pentru 4-5 voci). În Renaștere, libertatea melodică și ritmică este foarte mare, bazându-se însă pe reguli compoziționale foarte bine determinate. Figuri de seamă ale epocii abordează genul m.: Cl. Janequin, Cl. de Sermisy, O. de Lassus (franco-flamanzi), G. Gabrielli, G.P. da Palestrina, Manini (italieni), Finck și Aichinger (germani), Vittoria și Morales (spanioli), Morley, Byrd și Gibbons (englezi). Sec. 17 aduce o diferențiere în cadrul m.: m. mic la 1-2 voci și m. mare scris pentru soliști, cor mare (2-5 voci), și orch., reprezentate prin creația lui Lully și Lalande în Franța, Blow și Purcell în Anglia, Schütz în Germania. Sec. 18 înregistrează, prin școala „versaillaise”, o fază originală în muzica religioasă fr. (Charpentier, Campra, Couperin) precum și lucrări deosebit de reprezentative semnate de J.S. Bach (în Germania), Fux, Caladara, Mozart (în Austria). În sec. 19 înclinația spre genul instr. și al teatrului muzical (opera*) trece în uitare genul vocal-polif. al m. religios. Spre sfârșitul sec. 19, Ch. Bordes, A. Guilmant și V. d’Indy, inaugurând Schola cantorum, intenționau să reabiliteze genul, punând la bază stilul bachian și polifonia sec. 16; aceleași intenții le avea și F. Witt în Germania. Totuși actualizarea m. nu s-a produs, putându-se cita doar lucrări izolate compuse de Gounod, Franck, Saint-Saëns, Bruckner, Reger ș.a.