MOJICIE, mojicii, s. f. Faptă, atitudine sau vorbă de mojic (1); obrăznicie, grosolănie, bădărănie, mitocănie. – Mojic + suf. -ie.

mojicie sf [At: CANTEMIR, HR. 133 / Pl: ~ii / E: mojic + -ie] 1 (Înv) Stare, condiție a mojicului (1). 2 Vorbă, faptă, atitudine, comportare de mojic (3) Si: bădărănie, grosolănie, mitocănie.

MOJICIE, mojicii, s. f. Faptă, purtare sau vorbă de mojic (1); obrăznicie, grosolănie, bădărănie, mitocănie. – Mojic + suf. -ie.

MOJICIE, mojicii, s. f. Faptă, purtare sau vorba de mojic (1); grosolănie, necuviință, obrăznicie, bădărănie. Se găseau și cucoane mai îndrăznețe, care să-l dojenească în față, cu gînd de a-l mai ciopli și a-l mai scoate din... obișnuita lui mojicie. HOGAȘ, H. 80. Auzi dîrzie! Blăstămație! Obrăznicie! Și mojicie! ALECSANDRI, T. I 111. La o mojicie atît de mare, Vițelul răspunde că va aștepta. ALEXANDRESCU, M. 355.

MOJICIE ~i f. înv. 1) Stare de mojic. 2) Comportare de mojic; bădărănie; mitocănie. /mojic + suf. ~ie

mojicie f. faptă sau vorbă mojicească.

mojicíe f. (d. mojic). Fam. Purtare de mojic, faptă mojicească.

mojicie s. f., art. mojicia, g.-d. art. mojiciei; (fapte, vorbe) pl. mojicii, art. mojiciile (desp. -ci-i-)

mojicie s. f., art. mojicia, g.-d. art. mojiciei; pl. mojicii, art. mojiciile

mojicie s. f., art. mojicia, g.-d. art. mojiciei; pl. mojicii, art. mojiciile

MOJICIE s. v. mitocănie.

MOJICIE s. bădărănie, grosolănie, impolitețe, indelicatețe, mahalagism, mitocănie, mîrlănie, necuviință, nepolitețe, țărănie, vulgaritate, (pop.) mocorănie, mocofănism, (reg.) modorănie, (înv.) grosime, rîtănie, (rar fig.) necioplire. (~ lui mi-a displăcut.)

MOJICÍE s. f. 1. (Învechit) Stare, condiție a mojicului (1). Argumenturile lui. . . ca să dovedească mojicia românilor sînt aceastea. . . CANTEMIR, HR. 133. Viețuiesc în mojicia cea crudă și proastă, ȚICHINDEAL, F. 14/4. 2. Vorbă, faptă, atitudine, comportare de mojic (2); grosolănie, bădărănie, mitocănie. Toată ritorica lui Alexandru Dragomanul nu putea astupa mojicia turcului (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 168. Mi-ai mîncat zilele cu mojiciile tale. PR. DRAM. 266, cf. BARIȚIU, P. A. I, 359, II, 222. La o mojicie atîta de mare, Vițelul răspunde că va aștepta. ALEXANDRESCU, I, 231. De ce să nu ne bucurăm noi de averea lui, căci suferim mojiciile și fantaziilé lui ? FILIMON, O. I, 144. Femeia ta nu-i responsabilă de mojiciile tatălui său. ALECSANDRI, T. 1272. Dacă vroiai tren, să-ți fi dat mă-ta zestre. – Vai, ce mojicie !. . . Doamne, cît sînt de nenorocită. BRĂESCU, V. 5. – Pl.: mojicii. – Mojic + suf. -ie.