MOJIC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat în trecut țăranilor ruși. [Var.: mujic, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik.

mojic, ~ă s, a [At: (a. 1648) GCR I, 133/2 / V: muj~ / Vc și: (reg) mojice / Pl: ~ici, ~ice / E: rs мужик] 1 smf (Îvr) Țăran. 2 sm (Înv; pex) Om de rând, care nu facea parte din cinurile boierești. 3-4 smf, a (Persoană) lipsită de educație, de maniere Si: bădăran, mitocan. 5 sm (Liv; îf mujic) Țăran rus înainte de revoluția rusă din octombrie 1917.

mujic, ~ă smf vz mojic

MOJIC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat țăranilor ruși înainte de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. [Var.: mujic, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik.

MOJIC, -Ă, mojici, -e, s. m. și f. 1. Persoană rău crescută, obraznică, impertinentă; bădăran. Era mojic Busuioc, cînd îi sărea țandăra. SLAVICI, O. I 257. Dar ce nevoie mare este, să înțelegi tu, mojicule! CREANGĂ, A. 155. 2. (Învechit și arhaizant) Om simplu, de rînd, țăran. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, O. I 4. – Variantă: mujic, -ă (NEGRUZZI, S. II 229) s. m. și f.

MOJIC ~că (~ci, ~ce) m. și f. 1) Persoană care vădește lipsă de educație; om cu apucături grosolane; mârlan; mahalagiu; bădăran; mitocan. 2) înv. Om de rând. /<rus. mužik

mojíc, -ă adj. și s. (rus. mužik, țăran, țopîrlan, pol. mužyk, d. vsl. monžikŭ, d. monžĭ, bărbat, om). Fam. Om din clasa de jos (de la oraș orĭ de la sat), țopîrlan, mitocan, modoran: un mojic. Prost crescut, fără educațiune (indiferent din ce clasă socĭală ar fi): un om mojic. Adv. Ca mojicu: s’a purtat foarte mojic. Prov. Apa trage la matcă, și mojicu la treaptă, omu fără educațiune, tot prost se poartă, orĭ-ce ĭ-aĭ face.

mojic adj. m., s. m., pl. mojici; adj. f., s. f. mojică, pl. mojice

mojic adj. m., s. m., pl. mojici; adj. f., s. f. mojică, pl. mojice

MOJICĂ s. v. mitocancă.

MOJICĂ s. bădărancă, mitocancă, mîrlancă, țoapă, țopîrlancă.

MOJIC adj., s. 1. adj., s. v. mitocan. 2. adj. v. mitocănesc.

MOJIC s. v. sătean, țăran.

MOJIC adj., s. 1. adj., s. bădăran, grosolan, mitocan, mîrlan, mîrlănoi, mocofan, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țărănoi, țoapă, țopîrlan, vulgar, (pop.) mocan, mocîrțan, modîrlan, pădureț, rîtan, țopîrcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modîrlău, modoran, mogîldan, necunoscător, negîndit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit. (Un om ~.) 2. adj. bădărănesc, grosolan, mahalagesc, mitocănesc, mîrlănesc, mojicesc, nepoliticos, ordinar, țopesc, țopîrlănesc, vulgar, (rar) mojicos, (fig.) necioplit. (O comportare ~.)

mojic s. v. SĂTEAN. ȚĂRAN.

mojíc, -ă, mojici, -e, s.m.f., adj. (înv.) Țăran: „…chiar și cu teancul de bancnote furate de la mojici” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 266). – Din rus. mužik „țăran” (Scriban; Miklosich, după DER; DEX).

MOJICĂ s. f. v. muzică.