mințit¹ sn [At: CARAGIALE, ap. CADE / Pl: (rar) ~uri / E: minți] 1-5 Mințire (1-5).

MINȚIT¹ s. n. Faptul de a minți; minciună. S-a dezvățat de mințit.

mințit s. n.

mințit s. n.

mințit s. n.

mințit, -ă adj. 1 (despre oameni) ademenit, amăgit, încântat, înșelat¹, momit, păcălit², trișat, <fam.> fraierit, prostit², țepuit, <înv. și reg.> prilestit, <reg.> celuit, gloanit, <înv.> dezmântat, gâmbosit, <fig.> îmbrobodit², orbit, <fig.; fam.> aburit, bărbierit², buzat, dus², pingelit, pingeluit, <arg.> accidentat. Bătrânul mințit a rămas păgubit. 2 (în opoz. cu „real”; înv.; despre afirmații, mărturii etc.) v. Fals. Inautentic. Inventat. Mincinos. Născocit. Neadevărat. Neautentic. Neîntemeiat. Nereal. Plăsmuit. Scornit.

MINȚÍT¹ s. n. Faptul de a m i n ț i. Arta mințitului, artă pe care o profesează. . . cu atîta pasiune. CARAGIALE, ap. CADE, cf. DM. - V. minți.

MINȚÍT², -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. (Învechit) Mincinos (I 2). Și nu aștept eu, cum aceaia socotință și nădeajde să fie mințită (mincinoasă) (a. 1 648). GCR I, 133/21. 2. Înșelat în dragoste. Cf. LEX. MARS. 228. Nu am stofă de bărbat mințit. CAMIL PETRESCU, T. II, 291. II. S. f. art. Numele unui dans popular. Cf. VARONE D H V 462, ALR I 1477/80, ALR II 4 336, 872. – Pl.: mințiți, -te. – V. minți.