meșteriță [At: DONICI, F. I, 49/6 / A și: meșteriță / Pl: ~țe / E: meșter + -iță] 1 sf Femeie talentală, pricepută, îndemânatică, dibace, iscusită, abilă. 2-3 sf a (Pop, în superstiții) Meșteră (15-16). 4 sf (Rar) Femeie care practică o meserie, având calitatea de meșter (1). 5 (Rar) Soție de meșter (1).

MEȘTERIȚĂ, meșterițe, s. f. (Rar) Femeie pricepută la un anumit lucru, îndemînatică, abilă. ♦ Femeie care cunoaște și practică o meserie. Lelea morăriță, Bună meșteriță. TEODORESCU, P. P. 144.

MEȘTERIȚĂ ~e f. pop. 1) Femeie pricepută, îndemânatică. 2) Femeie care știe să facă farmece, vrăji. [Acc. și meșteriță] /meșter + suf. ~iță

!meșteriță (pop.) s. f., g.-d. art. meșteriței; pl. meșterițe

meșteriță/meșteriță (pop.) s. f., g.-d. art. meșteriței/ meșteriței; pl. meșterițe/meșterițe

meșteriță/meșteriță s. f., g.-d. art. meșteriței/meșteriței; pl. meșterițe/meșterițe

MEȘTERIȚĂ s. v. babă, vrăjitoare.

meșteriță s. v. BABĂ. VRĂJITOARE.

MÉȘTERIȚĂ s. f. 1. (Popular) Femeie sau, p. gener., ființă talentată, pricepută, îndemînatică, dibace, iscusită, abilă. V. meșter (I 3). Magariul au văzut pe o privighitoare. – Prieteno, i-au zis . . . Tu întru cîntări ești meșteriță mare. DONICI, F. I, 49/6. 2. (Adesea adjectival; popular, în practicile bazate pe superstiții) (Femeie) care se pricepe să descînte, să facă farmece, vrăji; (popular) meșteră (v. m e ș t e r, I 5), meștereasă, fermecătoare, (regional) meșteritoare. Nu cred în doftori. . . Mi-a spus că ar fi avînd, la moșie, o babă meșteriță. DELAVRANCEA, O. II, 240. Meșteriță dracului, știii mulți ștromoani. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 3. (Rar) Femeie care practică o meserie (în calitate de meșter, I 1). Iar lelea morăriță, Bună meșteriță. . . Prinse moara . . . de călcîi. TEODORESCU, P. P. 144. 4. (Rar) Soție de meșter (I 1). Cf. DM. – Accentuat și: meșteriță. – Pl.: meșterițe. – Meșter + suf. -iță.