menajă sf [At: BĂNUȚ, T. P. 186 / V: ~age, ~jie, minaj sn, min~, minajie / Pl:~je / E: ger Menage] (Reg) 1 Rație de alimente pentru soldați Si: merinde. 2 (Pex) Hrană.

menage sf vz menajă

minaj sn vz menajă

minajă sf vz menajă

minajie sf vz menajă

MENAJĂ s. v. aliment, hrană, mâncare.

menajă s. v. ALIMENT. HRANĂ. MÎNCARE.

MENÁJĂ s. f. (Transilv. Maram. și Bucov.) Rație de alimente, mai ales pentru soldați; merinde. Mîncasem tomna minajia și stam acum de taifas între cătane. BĂNUȚ, T. P. 186. Căpătăm menajă numa o dată la zi, ca robu. DENSUSIANU, Ț. H. 179, cf. ARH. FOLK. III, 69, CHEST. VIII 3/27. ♦ P. e x t. Hrană, mîncare. [Trupele începură] a-și face foc, Să-și facă menagea iute, Ca să plece mai-nainte. RETEGANUL, TR. 68. O porție de minajă. alr ii 4 931/260, cf. 4 931/29, 219, 279, 349, 362, 386. Porțîie de minaj. ib. 4 931/334, cf. 4931/272, A V 16, VI 4. Ne-a dat menajie pe două zile. MAT. DIALECT. I, 180, cf. com. din MONOR-REGHIN. – Pl.: menaje. – Și: menájie, menáge, minájă, minájie, s. f. ; mináj s. n. – Din germ. (din Austria) Menage.

MENÁGE s. f. v. menajă.

MENÁJIE s. f. v. menajă.

MINÁJ s. n. v. menajă.

MINÁJĂ s. f. v. menajă.

MINÁJIE s. f. v. menajă.