melic¹ s [At: DDRF / V: (4-5) malec, mal~ / E: bg малик „spiriduș”] (Reg) 1 Tulburare a minții. 2 Deprindere rea Si: nărav, patimă, viciu. 3 Nărav pe care îl au unele animale de a da din picioare, a mușca, a împunge etc. 4 Boală a vitelor și a cailor, caracterizată printr-o rană la greabăn sau prin inflamarea ganglionilor de la gât. 5-6 Rană (mică).

melic² s [At: CV 1951, nr. 2, 36 / Pl: nct / E: nct] (Reg; șhp) 1-2 Fustă (de dimensiuni mici). 3-4 Șorț (mic).

melic (malic) n. inflamațiunea glandelor gâtlejului la cai. [Origină necunoscută].

melíc n., pl. e și urĭ (ung.?). Munt. vest. Obiceĭ, nărav: cal cu melic. Olt. Bubă cauzată de călărie.

malec sms vz melic¹

malic³ sms vz melic¹

melaic sm vz melic

malic n. V. melic.

melic s. n. – Inflamare a beregatei. – Var. malic. Origine îndoielnică. După Cihac, II, 514, din mag. mirigy „glandă”. În Munt.

melic, melice, s.n. (reg.) 1. obicei; nărav. 2. inflamarea glandelor de la gât la cai.

MELÍC¹ subst. (Regional) 1. Tulburare a minții. CV 1 949, nr. 8, 34, cf. com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. ♦ Deprindere rea, nărav, viciu, patimă. Cf. COMAN, GL. Are melicul băuturii. CV 1 950, nr. 4, 38. ♦ Năravul pe care îl au unele animale de a da din picioare, a mușca, a împunge etc. Cf. GRAIUL, I, 246. Vaca are melic. . . dă cu piciorul. COMAN, GL. [Boul] are melic să împungă. TOMESCU, GL., cf. com. din TURNU-MĂGURELE și din BRAN-ZĂRNEȘTI. 2. Boală a vitelor și a cailor, caracterizată printr-o rană la greabăn (DR. V, 208) sau prin inflamarea ganglionilor de la gît (DDRF, H XVI 228) ; rană (mică) (POLIZU, PAȘCA, GL.). Dacă în curgere de 30 de zile se va descoperi turba cailor, malic, nărav rău, albeață neagră. . . ap. TDRG 946, cf. CADE, DR. IV, 880, MAT. DIALECT. I, 25. - Și: (2) malíc, malée (H XVI 22) subst. – Din bg. малик „ spiriduș ”.

MELÍC² subst. (În fostul județ Vîlcea) Fustă sau șorț mic. CV 1 951, nr. 2, 36. - PL: ? – Etimologia necunoscută.

MALÉC s. m. sg. v. melic¹.

MALIC³ s. .m. sg. v. melic¹.

MELAIC s. m. v. melec.