IUȘCĂ², iuști, s. f. (Reg.) Bici; p. ext. lovitură dată cu biciul. – Cf. biciușcă.

iușcă² sf [At: VLAHUȚĂ, ap. CADE / Pl: ~ște / E: nct] (Mol) 1 Biciușcă (2). 2 Lovitură cu biciușca (2).

IUȘCĂ², iuști, s. f. (Reg.) Bici; p. ext. Lovitură dată cu biciul. – Cf. biciușcă.

IUȘCĂ², iuște, s. f. (Mold.) Bici, biciușcă. V. frișcă. Negustorul... tăcu, îndemnîndu-și caii cu iușca. SADOVEANU, B. 113. Pe urmă se-nchină amîndoi cu sănătate cătră gospodar, și moș Vîrlan pălește cu iușca în iapă. id. O. A. II 108. Cum juncul cel din hăisa de-abia-și mai dă imbold, Romînul îl plesnește cu iușca peste șold. LESNEA, I. 52. ♦ Lovitură dată cu biciul, cu biciușca.

IUȘCĂ² iuște f. reg. 1) Bici scurt și subțire; biciușcă. 2) Lovitură dată cu un astfel de bici. /Din biciușca

iușcă f. lovitură cu biciul: o iușcă pe coada motanului VLĂH. (dela biciușcă).

ĭúșcă f., pl. ștĭ și ște (cp. cu cĭușcă și tușcă). Est. Șfichĭ, vîrfu bicĭuluĭ: caiĭ arșĭ de ĭușcă fugeaŭ (Sadov. Sămăn. 5, 1039). Lovitură orĭ plesnitură de șfichĭ.

iușpă sf vz iușcă³

iușcă (rar) s. f., g.-d. art. iuștii; pl. iuști

iușcă s. f., g.-d. art. iuștii; pl. iuști

IUȘCĂ s. v. biciușcă, cravașă.

iușcă s. v. BICIUȘCĂ. CRAVAȘĂ.

IUȘCĂ, iuști, s. f. 1. Sfîrcul biciului. 2. Bici. 3. Femeiușcă. 4. Apă chioară. (cf. iuști; ultimul sens (4) derivă, după Bogrea și DAR, din ucr. juška = supă)