iudă sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 384/18 / Pl: ~e / E: vsl июда] 1 Om trădător. 2 Om fățarnic. 3 (Înv) Cămătar. 4 (Înv; arg) Agent de poliție care lucrează sub acoperire. 5 (Îvp) Duh necurat, spirit rău, purtător de vânturi care, după credința poporului, locuiește în Dunăre, în lacuri sau în mare, luând diferite înfățișări Si: vidră. 6 (Pop; lpl) Iele. 7 (Reg) Vânt puternic ce îi trădează pe vânători. 8 (Reg) Grămadă de arbori răsturnați. 9 (Îvp) Copil obraznic.

IUDĂ, iude, s. f. Trădător. Dar protestările lor erau ipocrite și mincinoase și sărutările lor sărutări de iude. BOLINTINEANU, O. 248.

IUDĂ ~e f. Persoană care înșală; om fățarnic, lipsit de sinceritate. /<sl. Ijuda

1) ĭúdă f., pl. e (Iuda, trădătoru luĭ Hristos). Jidan și maĭ antipatic de cît îs Jidaniĭ în general: Iudă spurcată.

2) ĭúdă f., pl. e (bg. ĭuda, zînă, furie; litv. júdra, vînt cu vîrtejurĭ, vijălie). Vest. Vînt furios care bate din maĭ multe părțĭ de odată. Copacĭ trîntițĭ de acest vînt (Od. Pseud. 103). Pădure de brazĭ trîntițĭ de vînt (Ml.). V. sodom.

Iude f. pl. 1. zîne de vânturi și de nori, analoage Ielelor (în cântecele bănățene): doisprezece pui de iude ce aleargă fără trudă POP.; 2. sărbătoare băbească la 19 Iunie ce poartă furtunele și bate țarinile cu piatră; 3. (în graiul vânătoresc) vânt foarte furios ce bate în acelaș timp din mai multe părți, de unde (luându-se efectul drept cauză) grămadă de arbori răsturnați. [Dela Iuda vânzătorul care a devenit căpetenia demonilor (v. Scaraoțchi) și purtătorul furtunilor: Iudele sunt fetele legendare ale lui luda].

iudă (persoană fățarnică) s. f., g.-d. art. iudei; pl. iude

iudă (persoană fățarnică) s. f., g.-d. art. iudei; pl. iude

iudă s. f., g.-d. art. iudei; pl. iude

iudă (iude), s. f. – 1. Cămătar. – 2. Om trădător, fățarnic, prefăcut. – 3. Om fără milă. – 4. Duh rău. – 5. (Arg.) Agent, curcan. – 6. Vînt. – 7. Copaci doborîți de vînt. De la Iuda (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 184; DAR). Cihac, II, 152, explică sensul 7 din sl. judŭ „membru”, care nu pare clar. Ar putea fi mai curînd o extindere a sensului 6, care se explică, la rîndul lui, printr-o confuzie cu iugă, s. f. (vînt de sud), din bg., sb. jug. – Der. iudalîc, s. n. (Arg., trădare; misiunea agentului de poliție); iudi, vb. (a ademeni, a seduce, a face să păcătuiască), cf. Iordan, BL, IX, 65 (după DAR, în legătură cu rut. juditi).

iudă, iude s. f. (intl., înv.) vardist, polițist

IUDĂ s. v. trădător.

IUDĂ s. trădător, vînzător.