INTERLOCUTOR, -OARE, interlocutori, -oare, s. m. și f. Persoană care participă la o discuție, la o conversație. – Din fr. interlocuteur.

interlocutor, ~oare smf [At: GHICA, S. 462 / Pl: ~i, ~oare / E: fr interlocuteur] 1-2 Persoană care vorbește cu altcineva sau care participă la o conversație Cf convorbitor.

INTERLOCUTOR, -OARE, interlocutori, -oare, s. m. și f. Persoană care vorbește cu alta sau cu alții, care participă la o conversație. – Din fr. interlocuteur.

INTERLOCUTOR,-OARE, interlocutori,-oare, s. m. și f. Persoană care vorbește cu alta sau cu alții, care participă la un dialog, la o conversație. Ei erau singurii săi interlocutori sau, mai exact, singurii ascultători ai monoloagelor sale. V. ROM. noiembrie 1953, 328. Acestea mi le spunea cu foc interlocutorul meu. ODOBESCU, S. II 525.

INTERLOCUTOR, -OARE s.m. și f. Participant la o discuție, la o conversație. [< fr. interlocuteur, it. interlocutore].

INTERLOCUTOR, -OARE s. m. f. participant la o discuție, la o conversație; conlocutor. (< fr. interlocuteur)

INTERLOCUTOR ~oare ( ~ori, ~oare) m. și f. Persoană care participă la o conversație; om care se întreține cu cineva; convorbitor. /<fr. interlocuteur

interlocutor m. cel ce convorbește cu altul.

*interlocutór, -oáre s. (lat. inter, între, și locutor, vorbitor). Conversator, care vorbește cu altu. Persoană care figurează într’un dialog: Alcibiade e unu din interlocutoriĭ obișnuițĭ aĭ Dialogurilor luĭ Platone.

interlocutor s. m., pl. interlocutori

interlocutor s. m., pl. interlocutori

interlocutor s. m., pl. interlocutori

INTERLOCUTOR s. m. (< fr. interlocuteur, it. interlocutore): cel cu care se vorbește, cel care participă la o discuție, la o conversație. I. este reprezentantul persoanei a II-a gramaticale (v. și locutor și receptor).

INTERLOCUTOR s. (livr.) conlocutor, (înv.) convorbitor.

INTERLOCUTOR s. (înv.) convorbitor.