INFINIT¹, (1) infinituri, s. n., (2) infiniți, s. m. 1. Ceea ce este nesfîrșit în spațiu sau nesfîrșit în timp; ceea ce pare astfel. Lung privește peste apa-n care cad din infinit Norii ce-au venit deodată călători ca niște fumuri. D. BOTEZ, P. O. 49. [Focul] dezvăluind infinituri în adîncu-i, fulgeră pe culmi și luminează crestele. ANGHEL, PR. 124. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase, izvorînd din infinit, Sînt atrase în viață de un dor nemărginit. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adv. La infinit = fără încetare, în chip nelimitat, la nesfîrșit. Exemplele acestea s-ar putea înmulți la infinit. ▭ Mișcările se repetară la infinit. SAHIA, N. 103. 2. (Mat.) Mărime mai mare decît orice mărime dată. ◊ Infinit mic = mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decît valoarea oricărei mărimi pozitive date. Infinit mare = mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decît valoarea oricărei mărimi pozitive date.

INFINIT, -Ă adj. Care nu are sfîrșit, limite; fără margini; nemărginit, nemăsurat. // s.n. (Fil.) Ceea ce nu are limită în spațiu sau în timp. // s.m. (Mat.) Mărime superioară oricărei mărimi date. [Cf. lat. infinitus, fr. infini].

INFINIT, -Ă I. adj. care nu are sfârșit, limite; fără margini; nemărginit, nemăsurat. II. s. n. (fil.) însușirea materiei de a fi nelimitată și inepuizabilă în spațiu și timp. III. s. m. (mat.) mărime care nu este finită. (< lat. infinitus, fr. infini)

INFINIT² ~uri n. 1) Însușire fundamentală a materiei de a fi nelimitată în timp și în spațiu și inepuizabilă pentru cunoaștere; mărime abstractă care nu are sau pare să nu aibă nici început, nici sfârșit. ◊ La ~ la nesfârșit; întruna. 2) mat. Mărime variabilă care poate exprima valori mai mari decât orice mărime dată. /<lat. infinitus, fr. infini

infinit³ (mărime matematică) s. m., pl. infiniți; simb. ∞

infinit² (mărime matematică) s. m., pl. infiniți; simb. ∞

infinit (mat.) s. m., pl. infiniți