INERENȚĂ s. f. Calitatea a ceea ce este inerent. – Din fr. inhérence.

inerență sf [At: MAIORESCU, L. 48 / S și: (înv) inher~ / Pl: -țe / E: fr inhérence] (Rar) Caracter a ceea ce este inerent.

INERÉNȚĂ s. f. (Rar) Calitatea a ceea ce este inerent. – Din fr. inhérence.

INERENȚĂ s.f. Calitatea a ceea ce este inerent. [Cf. fr. inhérence].

INERÉNȚĂ s. f. 1. calitatea, starea a ceea ce este inerent. 2. caracteristică a unei relații de reciprocitate între două categorii sintactice presupuse în cadrul aceleiași unități. (< fr. inhérence)

inerență f. starea celor inerente.

*inerénță f., pl. e (d. inerent; fr. inérence). Starea lucruluĭ inerent.

inerență s. f., g.-d. art. inerenței

inerență s. f., g.-d. art. inerenței

inerență s. f., g.-d. art. inerenței

INERÉNȚĂ s. f. (cf. fr. inhérence): calitate sau caracteristică a unui raport, a unei relații de reciprocitate (a unei corelații) între două categorii sintactice ce se presupun în cadrul aceleiași unități, ce fac parte integrantă din această unitate, ce aparțin în mod firesc acestei unități și se definesc una prin cealaltă. Termen folosit în sintagmele raport de inerență și relație de inerență (v.), cu referire la relația existentă între predicat și subiect.