ic¹ sn [At: ECONOMIA, 129/20 / Pl: ~uri / E: mg ik] (Reg) 1 Pană de lemn cu diverse întrebuințări. 2 Pană de despicat lemne. 3 Fâșie îngustă de pământ.

IC, icuri, s. n. (Regional) Pană (de despicat lemne).

IC ~uri n. reg. Pană pentru despicat lemne sau pentru a fixa unele piese sau elemente de construcție. /<ung. ik

ic n. Tr. pană de despicat lemne. [Ung. IK].

ic n., pl. urĭ (ung. ik și ek). Trans. Pană (de despicat lemnu). V. ichĭ.

ic (reg.) s. n., pl. icuri

ic s. n., pl. icuri

IC s. pană, (reg.) nadă, penuș, (Maram.) cui, (Ban.) găvozd, (Transilv. și Ban.) țintă. (~ de despicat lemne.)

IC s. pană, (reg.) nadă, penuș, (Maram.) cui, (Ban.) găvozd, (Transilv. și Ban.) țintă. (~ de despicat lemne.)

ic (icuri), s. n. – Pană de despicat lemne. Mag. ik (Cihac, II, 508; Gáldi, Dict., 93). – Der. icui, vb. (a pune o pană, a înțepeni).

ic, icuri, s.n. – 1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn. 2. Pană din lemn de esență tare sau din fier utilizată de butinari pentru secționarea lemnului. 3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): „Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar, 1980: 108). Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. ik (lit. ék) (Șăineanu, Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

ic, -uri, s.n. – 1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn. 2. Pană din lemn de esență tare sau din fier utilizată de butinari pentru secționarea lemnului. 3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): „Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar 1980: 108). – Din magh. ik, germ. Zwickel.