hoțoaică sf [At: KLOPȘTOCK, F. 276 / Pl: ~ce / E: hoț + oaică] 1-5 Hoață (1-5). 6 Șmecheroaică. 7 Ștrengăriță. 8 Unealtă (de obicei de trestie) în formă de lingură, cu care copiii fură fructe din copaci.

HOȚOAICĂ, hoțoaice, s. f. 1. Femeie care fură; hoață. Să nu le văd pe hoțoaicele alea!... că m-au jefuit și au plecat singure. DUMITRIU, B. F. 148. 2. Hoțomancă, ștrengăriță.

HOȚOAICĂ ~ce f. 1) Femeie care fură. 2) fig. Femeie șireată și poznașă. /hoț + suf. ~oaică

hoț m. (probabil, din răd. slavă hot- și hvat-, de unde vine poftă și înșfac [Bern. 1, 398 și 407]. Cp. și cu înhaț și cu moț, pin aluz. la căcĭula moțată a hoților orĭ a Moților din Ardeal. D. hoț numele Huțanilor saŭ Huțulilor în Bucov.). Fur, acela care fură. Fig. Fam. Epitet glumeț unuĭ șiret. – Fem. hoață și hoțoaĭcă, pl. e. – În vest și oț (VR. 1927, 5, 156, de doŭă orĭ). V. tîlgar.

hoțoaică s. f., g.-d. art. hoțoaicei; pl. hoțoaice

hoțoaică s. f., g.-d. art. hoțoaicei; pl. hoțoaice

hoțoaică s. f., g.-d. art. hoțoaicei; pl. hoțoaice

HOȚOAICĂ s. 1. v. hoață. 2. hoțomancă, șmecheroaică, ștrengăriță. (Mare ~ mai ești!)

HOȚOAICĂ s. 1. hoață, pungășoaică, (pop.) tîlhăriță, tîlhăroaică. (O ~ condamnată pentru furt.) 2. hoțomancă, șmecheroaică, ștrengăriță. (Mare ~ mai ești!)

hoțoaică, hoțoaice s. f. (intl.) instrument folosit de hoți, constând într-un băț lung prevăzut cu un cârlig.