HELIOCENTRISM s. n. Sistemul heliocentric. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliocentrisme.

heliocentrism sn [At: DL / P: ~li-o~ / Pl: ~e / E: fr héliocentrisme] Sistem heliocentric (4).

HELIOCENTRISM s. n. Sistemul heliocentric. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliocentrisme.

HELIOCENTRISM s. n. Teorie (emisă de Copernic) conform căreia soarele se găsește în centrul sistemului planetar. – Pronunțat: -li-o-.

HELIOCENTRISM s. n. Teorie (emisă de Copernic), conform căreia soarele se găsește în centru sistemului nostru planetar. [Pr.: -li-o-] – După fr. héliocentrie (< gr.).

HELIOCENTRISM s.n. (Astr.) Teorie a lui Copernic după care Soarele se află în centrul sistemului planetar. [Pron. -li-o-. / < fr. héliocentrisme, cf. gr. helios – soare, kentron – centru].

HELIOCENTRISM s. n. concepție fundamentată de Copernic, potrivit căreia Soarele se află în centrul sistemului nostru planetar, iar Pământul și celelalte planete se învârtesc în jurul lui; sistem heliocentric. (< fr. héliocentrisme)

HELIOCENTRISM n. astr. Teorie conform căreia în centrul sistemului planetar se află Soarele, iar Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul acestuia; sistem heliocentric. /<fr. héliocentrisme

heliocentrism (desp. -li-o-) s. n.

heliocentrism (-li-o-) s. n.

heliocentrism s. n. (sil. -li-o-)

HELIOCENTRÍSM (< fr.) s. n. Concepție cosmogonică conform căreia Soarele se află în centrul sistemului nostru planetar, iar Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul său. H. a fost conceput pentru prima oară de Aristarh din Samos (în 265 î. Hr.), fundamentat de Copernic (1543) și dezvoltat de Kepler (1609), Galilei (1613), Newton (1687) ș.a.

HELIOCENTRISM s. (ASTRON.) sistemul heliocentric.