HABITAT, habitate, s. n. Ansamblu de condiții oferite vieții de un biotop; loc care oferă condiții corespunzătoare de viață pentru o anumită specie de plantă sau de animal. – Din fr. habitat.

habitat sn [At: MDENC / Pl: ~e / E: fr habitat] Suprafață locuită de o populație, de o specie de plante sau de animale Si: biotop.

HABITAT, habitate, s. n. Suprafață locuită de o populație, de o specie de plante sau de animale; biotop. – Din fr. habitat.

HABITAT s.n. (Biol.) Teritoriu locuit de un individ, de o specie ori de un grup de indivizi sau specii, în cadrul căruia populația respectivă găsește o complexitate uniformă de condiții de viață, adaptîndu-se acestora; biotop. [Pl. -te, -turi. / < fr. habitat].

HABITAT s. n. 1. biotop. 2. ansamblu echilibrat și unitar al condițiilor de locuit, necesare omului civilizat, modern; (p. ext.) mediu în care trăiește omul. (< fr. habitat)

habitat s. n. Totalitatea elementelor fizice care formează mediul obișnuit de viață al cuiva ◊ „Acum e pace: cioară, poți croncăni în micul meu habitat.” R.lit. 35/93 p. 19 (din fr., engl. habitat; DMC 1965, BD 1968; DEX, DN3)

HABITAT ~e n. 1) Teritoriu locuit (de oameni, de animale, de plante) împreună cu mediul de viață înconjurător. 2) Ansamblul condițiilor de trai, de locuit (pentru oameni). /<fr. habitat

habitat s. n., pl. habitate

habitat s. n., pl. habitate

habitat s. n., pl. habitate

HABITAT s. v. biotop.

HABITAT s. (BIOL.) biotop.

HABITÁT (< fr.) s. n. 1. (BIOL.) Ansamblu de condiții oferite vieții de un biotop; ecotop. 2. Element al ecosistemului uman format din factorii mediului înconjurător și cei psihosociali. 3. Spațiu structurat din punct de vedere urbanistic, ocupat de o comunitate umană.