ga i [At: CREANGĂ, P. 43 / E: fo] (Rep) Cuvânt care imită strigătul gâștelor.

GA interj. (Repetat) Onomatopee care redă gîgîitul gîștelor. Gînsacul... țipa cît îi lua gura: ga, ga, ga, ga! CREANGĂ, P. 43.

GA interj. (se folosește, repetat, pentru a reda strigătul gâștelor sau pentru a le chema). /Onomat.

pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, numele notelor muzicale bisericeștĭ, care corespund cu do, re, mi, fa, sol, la, si.^[1]

ga/ga-ga interj.

ga/ga-ga interj.

ga/ga-ga interj.

gagarinit s. n.

ga-ga v. ga

ga interj. – Exprimă gîngureala copiilor și strigătul gîștelor. – Var. gaga, gîga. Creație expresivă. – Der. gîgîi, vb. (despre gîște, a striga), cf. sl. gagati, germ. gackern; gîgîială (var. gîgîitură), s. f. (strigăt al gîștelor); gîgă, s. m. (copil; Bulă, personificare a copilului care le știe pe toate); gagă (var. gîgă, gaică), s. f. (mamă; soră mai mare); gîgîli (var. găgăli), vb. (despre rațe, a striga; despre copii, a gînguri); gîgîlice, s. f. (micuț, mititel; obiect mic); ghirghilic, s. m. (copil, copilaș); gîgîțele, s. f. pl. (anemonă, Anemona pulsatilla); gîgău (var. găgău), s. n. (Trans., terci); găgăuț(ă), s. m. (prost, tont); găgăuție, s. f. (prostie). Cf. gîng-, gogă, gaie.

ga 1. (gr. γα), denumire dată în muzica psaltică biz. unuia din cele șapte sunete diatonice, care corespunde în nomenclatura silabică lui fa*. 2. Numele celui de-al treilea sunet în gama* indiană.

ga subst. Treapta (nota) a treia pe scara (gama) muzicii bisericești psaltice, situată între „vu” și „di”. – Din g(ama) și a (vocală de legătură).