10 definiții pentru frânc (adj.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

frânc, ~ă [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 236/13 / Pl: ~nci / E: lat Francus, vsl франгь] (Înv) 1-2 smf, a (Nume generic dat la noi occidentalilor) de origine latină.

FRÂNC, -Ă, frânci, -ce, s. m. și f. (Adesea adjectival) Nume generic dat în trecut la noi occidentalilor de origine latină. – Lat. Francus.

FRÂNC, -Ă, frânci, -ce, s. m. și f. (Adesea adjectival) Nume generic dat odinioară la noi occidentalilor de origine latină. – Lat. Francus.

FRÎNC, -Ă, frînci, -e, adj. Nume generic dat odinioară la noi occidentalilor latini. Da-n caic cine era? Era Căpitan-pașa, Baș-agaoa turcilor, Măcelarul frîncilor. ALECSANDRI, P. P. 124. ◊ (Adjectival) Timpii împăraților frînci din Constantinopol. ODOBESCU, S. I 222.

Frânci m. pl. 1. nume generic al Europenilor în special a-l celor de rasă latină în Orient: măcelarul Frâncilor POP. de Frânci e lăudată BOL.; 2. pl. Francezi sau Italieni: a risipit cu Cavalerii negri a Francilor armată AL. [Lat. medieval FRANCUS]. V. Franci.

Frînc, -ă s. (mlat. Francus). Vechĭ. Franc. Eŭropean de rasă latină, maĭ ales italiană. V. franc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!frânc (înv.) s. m., pl. frânci

frânc s. m., adj. m., pl. frânci; f. sg. frâncă, g.-d. art. frâncei, pl. frânce


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

frînc (frấnci), s. m. – Gal, francez. – Mr. frangu, megl. frenc. It. franco sau ngr. φράγϰος (Tagliavini, Arch. Rom., XXI, 375). Der. din sl. frǫgŭ (Miklosich, Slaw., Elem., 51; Byhan 310; DAR) este mai puțin probabilă. Sec. XVII, înv. Este dublet al lui franc, adj., din fr. franc. Der. frîncesc, adj. (înv., francez, gal); frîncește, adv. (înv., în franceză, în latină); frînghie (var. frenghie), s. f. (înv., brocart), din tc. frengi (Șeineanu, II, 175); cf. sb. frȅnga; frențe (var. (s)frînție, (s)frenție, (s)frinție), s. f. (sifilis), din mag. franc „(morb) galic” (DAR; Gáldi, Dict., 130), cf. sb., cr. frȁnca; (s)frințit, s. m. (sifilitic); francez, s. m., din it. francese; franțuz, s. m., din germ. Franzose (Borcea 188), în parte prin intermediul sb., rus. francuz (Sanzewitsch 203); franțuzesc, adj. (francez); franțuzește, adv. (în franceză); franțuzi, vb. (a-i imita pe francezi); (s)franțuzit, adj. (care imită pe francezi); franțuzism, s. n. (galicism); franțuzoaică, s. f. (femeie care face parte din populația Franței); frîncușe, s. f. (varietate de struguri albi); franca, vb. (a plăti taxele de transport), din fr. franchir, dar refăcut după franc; franchețe, s. f. (sinceritate), din it. franchezza; franco, adv. (în care cheltuielile de transport sînt cuprinse în prețul de vînzare). Cf. franzelă, farmazon.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

frânc, frânci, s.m. – Francez (Bârlea, 1924); nume generic dat odinioară, la noi, occidentalilor de origine latină. ♦ (onom.) Frănc, Franc, Frânc, Frâncău, Frâncu, nume de familie (64 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. francus (DEX, MDA); dublet al lui franc, din fr. franc (DER).

Intrare: frânc (adj.)
frânc adjectiv
adjectiv (A10)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • frânc
  • frâncul
  • frâncu‑
  • frâncă
  • frânca
plural
  • frânci
  • frâncii
  • frânce
  • frâncele
genitiv-dativ singular
  • frânc
  • frâncului
  • frânce
  • frâncei
plural
  • frânci
  • frâncilor
  • frânce
  • frâncelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)