fin² sm [At: MOXA 387/35 / V: (înv) fiin (reg) hin / Pl: ~i / E: ml *filianus] 1 Bărbat considerat în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). 2 (Îe) A se sătura ~ul de nașul A bate tare (pe cineva). 3 (Reg; îe) A face (pe cineva) hin A bate (pe cineva).

FIN², -Ă, fini, -e, s. m. și f. Persoană botezată sau cununată, considerată în raport cu nașii săi. Finii erau aproape toți mai săraci decît nașul. PAS, Z. I 175. Iar fina noastră llinca stă la vatră pe cînd scriem această carte. SADOVEANU, N. P. 279. La botez, ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare. ISPIRESCU, L. 208.

FIN¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. (în ritualul creștin) Persoană privită în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). /<lat. filianus

fin m. cel botezat, în raport cu nașii săi. [Lat. *FILIANUS (din FILIUS)].

1) fin, -ă s. (lat. *filianus, d. filius, fiŭ, de unde și alb. fiján. D. rom. vine rut. fyin, fyna, fyiyna). Cel botezat în raport cu nașu luĭ. Cel cununat în raport cu nuniĭ luĭ.

fiin sm vz fin²

fin² s. m., pl. fini

fin² s. m., pl. fini

fin s. m., pl. fini

fin (fini), s. m. – Băiat considerat în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). – Mr. h’il’in. Lat. *fῑlῑānus (Pușcariu 611; Philippide, II, 642; Densusianu, GS, II, 314; REW 3296; DAR), format pe baza lui fῑlius ca *patranus (› fr. parrain) pe baza lui pater, cf. alb. fijan, it. figliano „copil alăptat de doică”. Este cuvînt curent (ALR, II, 218). Cf. și lat. *filēnus › prov. felen „nepot, ginere”. Nu au valoare vechile der. propuse de Lexiconul de la Buda, p. 28 (din lat. affinis) și Cihac, II, 717 (din alb.). Der. fină, s. f. (fată considerată în raport cu nașii ei); finie, s. f. (înrudire spirituală). Din rom. provin rut. fijin, fijna, fylyna (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 407).

fin, fini s. m. (intl.) victimă (a unui hoț, bătăuș, escroc, cartofor etc.).