FALANGĂ², falange, s. f. Sul de lemn de care se legau, în Evul Mediu, picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi; p. ext. bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. – Din ngr. fálangas.

falangă² sf [At: E. KOGĂLNICEANU, ap. LET. III, 227/26 / V: ~laga (A: nct) / Pl: ~nge / E: ngr φάλαγγας] 1 (Înv) Sul de lemn de care se legau picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi. 2 (Pex) Bătaie la tălpi. 3 (Îe) A pune (sau a bate) la ~ A bate la tălpi. 4 (Îae) A bate rău.

FALANGĂ¹ (pl. fălăngi) sf. 1 ‡ Sul de lemn cu care se legau picioarele oamenilor ca să fie bătuți la tălpi: nu era vorbă de nimic altă decît a pune la ~ pe stolnicul curții NEGR.; îl legară cu picioarele la ~ ALECS. ¶ 2 Bătaie la tălpi: tot așa să umbli cît vei fi la mine, c’apoi te așteaptă falanga ISP.; îl trîntește la pămînt și, din porunca domnească, îi trage o ~ I. -GH. [ngr. φαλάγγας].

FALANGĂ², falange, s. f. Un fel de sul de lemn de care se legau, în regimul feudal, picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi; p. ext. bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. – Din ngr. fálangas.

FALANGĂ³, falange, s. f. (Învechit) Sul de lemn de care se legau, în regimul feudal, picioarele condamnaților, pentru a fi bătuți la tălpi. Am învățat la dascălul Gaitani, cel care bătea la falangă. ALECSANDRI, T. I 282. Nu era vorbă de nimic altă decît... a pune la falangă pe stolnicii curții. NEGRUZZI, S. I 287. Puse mîna pe Dimu și-l bătu la falangă pînă ce-și dete sufletul în groaznice dureri. BĂLCESCU, O. II 292.

FALANGĂ³ ~ge f. 1) (în feudalism) Instrument de tortură constând dintr-un sul de lemn cu care se imobilizau picioarele unui vinovat pentru a fi bătut la tălpi. 2) Bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. /<ngr. falangas

falangă f. od. 1. drug în care se prindeau picioarele celui ce avea să primească falanga: o falangă ’n drum scotea, pe drumeți pe toți bătea POP.; 2. bătaie cu nuiele pe tălpi, obișnuită la noi în vremea Fanarioților și desființată sub administrațiunea lui Kisselef. [Gr. mod. FÀLANGAS].

falángă f., pl. e și fălăngĭ (ngr. fálangas, „falangă”, azĭ „bicĭ” [de unde și turc. falaka], d. vgr. phálagx, phálaggos, butuc, drug. V. părîngă). În timpu domniiĭ Fanarioților, butuc în care se prindeaŭ picĭoarele unuĭ vinovat care trebuĭa să fie bătut la tălpĭ (V. dibă 2): a bate la falangă. (Această pedeapsă a fost desființată de Kiselev între 1828 și 1834). Azĭ. Neol. (d. vgr., pl. numaĭ e). Trupă pedestră armată compactă (ca vestita falangă macedonică, imitată apoĭ de Grecĭ și de Romanĭ, formată din 8000 de luptătorĭ cu lăncĭ grele așezațĭ în 16 rîndurĭ dese). Poet. Trupă armată, maĭ ales trupă de elită care luptă cu armele, cu scrisu orĭ cu vorba (V. pleĭadă). Asociațiune de o sută de familiĭ care aveaŭ să locuĭască într’un falanster. Anat. Fie-care din oasele din care se compun degetele.

falaga sf vz falangă²

falangă s. f., g.-d. art. falangei; pl. falange

falangă s. f., g.-d. art. falangei; pl. falange

falangă s. f., g.-d. art. falangei; pl. falange

falangă (fălăngi), s. f. – 1. Sul de lemn în care legau condamnații care erau bătuți la tălpi; era pedeapsa aplicată în vechime și elevilor la școală, desființată înainte de 1850. – 2. Bătaie. – Var. (înv.) falagă. Mr. falangu, megl. fálăgă. Ngr. φάλαγγας (Lokotsch 578), cf. tc. falaka (de unde var.), bg. falaga (› megl.). Este dublet de la falangă, s. f. (os de la degete), din gr. φάλαγξ, prin intermediul lat. phalanga, fr. phalange, și al lui parîngă. – Der. falanster, s. n., din fr. phalanstère; falansterian, adj.