emul, ~ă smf [At: HELIADE, O. I, 380 / A și: (înv) emul / Pl: ~i, ~e / E: fr émule, lat emulus] Persoană care se străduiește să egaleze sau să întreacă pe cineva într-un domeniu de activitate Si: concurent, rival.

EMUL, emuli, s. m. Persoană care se străduiește să egaleze sau să întreacă pe cineva activînd în același domeniu; rival, concurent (în special în artă și în știință). După Alecsandri și Eminescu, care au creat adevărata limbă poetică pentru lirica noastră, Vlahuță e demnul urmaș și emul al lor. GHEREA, ST. CR. I 246. Toți emulii d-tale de aceeași școală vor gîndi toată noaptea... la isprava d-tale. CARAGIALE, O. VII 231. În școala de la Măgureanu... emulii lui Corai predau tinerilor greci și feciorilor noștri de boier «Memorabiile lui Socrate», «Phedon» și «Metafizica» lui Aristot. GHICA, S. A. 69.

EMUL s.m. Rival, concurent (mai ales în artă, în știință). [Cf. fr. émule, lat. aemulus].

EMUL s. m. rival, concurent (într-un domeniu). (< fr. émule, lat. aemulus)

EMUL ~i m. Persoană care se străduiește să egaleze sau să întreacă pe cineva. /<fr. émule, lat. aemulus

emul m. concurent, rival.

*émul, -ă s. și adj., pl. m. lĭ (lat. áemulus, rival). Care caută să ajungă orĭ să-l întreacă pe altu înălțîndu-se pînă la el. V. rival.

emul (concurent) s. m., pl. emuli

emul (concurent) s. m., pl. emuli

emul s. m., pl. emuli

EMUL s. v. concurent.

EMUL s. concurent, rival. (~ al cuiva în cîmpul literaturii.)