ELOCINȚĂ s. f. (Învechit) Elocvență. Pe Grigorescu toate l-au emoționat... Din pînzele lui, de o elocință uimitoare, poți să-i reconstitui întreaga viață. DELAVRANCEA, H. T. 264. Soții de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei, îmi trebuia elocința lui Cicero, ca să-i conving. BOLINTINEANU, O. 304.

ELOCINȚĂ s.f. Elocvență. [Cf. lat. eloquentia].

ELOCINȚĂ s. f. elocvență. (< lat. eloquentia)

elocință s. f., g.-d. art. elocinței

ELOCINȚĂ, ELOCVENȚĂ (< fr. éloquence < lat. eloquentia, de la loquor-i, a vorbi) Arta, talentul de a vorbi frumos, de a transmite altora gîndurile și sentimentele sale prin intermediul cuvîntului. Elocința este un talent natural de a convinge, iar în retorică arta de a vorbi frumos. Deși Quintilian spune: „Poeta nascitur, orator fit” (Poetul se naște, oratorul se formează), elocința este totuși un dar și poate căpăta strălucire printr-o educație aleasă. În Grecia, ea apare din cele mai vechi timpuri, jucînd un rol important în viața socială a poporului. Pericles, Demostene, Eschine au ridicat elocința pe cele mai înalte culmi. Nici la romani ea nu a fost mai puțin cultivată și mai lipsită de valoare (ex. Cicero). Retoricienii deosebesc cinci genuri principale de elocință: elocința de amvon, elocința tribunei, elocința militară, elocința baroului sau juridică, elocința academică. Acestea aparțin elocinței vorbite, căreia i se adaugă și elocința scrisă, între elocința scrisă și cea vorbită, între un discurs și o carte, fiind însă o mare deosebire. Oratorului i se cere o voce plăcută, gesturi adecvate exprimării orale a ideilor, însușirea de a atrage auditoriul, putîndu-se trece cu vederea unele neglijențe stilistice și chiar compoziționale, pe cîtă vreme, față de forma scrisă, exigența e cu mult mai mare.