ei² i [At: NEGRUZZI, S. II, 173 / E: fo] Cuvânt care: 1-4 Introduce (însoțește, întărește sau exprimă) o întrebare. 5-14 (Are) Exprimă (însoțește sau întărește) un îndemn (o poruncă sau un sfat). Cuvânt care exprimă: 15 Mirare. 16 Contrarietate. 17 (Gmț) Admirație. 18 (Gmț) Bucurie. 19 (Gmț) Entuziasm. 20 (Gmț) Mulțumire. 21 (Gmț) Satisfacție. 22 Mâhnire. 23 Părere de rău. 24 Compătimire. 25 Nemulțumire. 26 Necaz. 27 Revoltă. 28 Incertitudine. 29 Îndoială. 30 (De obicei urmat de „și”) Indiferență. 31 Fermitate. 32 Consimțire. 33 Nerăbdare. 34 Trecerea de la o idee la alta.

ei¹ i [At: COD. VOR.² 22^v/14 / V: ee / E: vsl єи] (Slî) Cuvânt care exprimă: 1 Afirmația. 2 Răspunsul afirmativ la o întrebare.

EI!² interj. 1 ‡ Servă ca afirmațiune (= da!): Și grăi lor Isus: înțelegeți aceste toate? Grăiră lui: ei! Doamne! COR. ¶ 2 Cînd se interpelează cineva: ei! lasă, ticăloaselor, că v’oiu dobzăla eu de-acu înainte CRG. ¶ 3 În propozițiunile interogative: ei! bade, ce este mai gras pe lumea asta? ISP. ¶ 4 Concesiv: ei! fie cum zici! ¶ 5 Arată o ezitare: Da ce-s acele solomonii, moș Nichifor? – Ei! jupîneșică dragă, asta nu se poate spune CRG. ¶ 6 Ei aș! 👉 AȘ! ¶ 7 ~ bine! fie! ei bine! vorbește cît vei voi, te ascult ISP. [după fr. eh bien!] ¶ 8 Uneori repetat: ei! ei! ce-i de făcut? CRG. [1 < vsl. e j; 2 – onomat.].

EI interj. 1. Exclamație care introduce, însoțește, întărește sau exprimă o întrebare. Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg? CREANGĂ, P. 44. ◊ (Introduce o întrebare la care se așteaptă un răspuns afirmativ, aprobarea unei atitudini sau expresia unei admirații) Ei, fata mea, nu ți-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ISPIRESCU, L. 14. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Ei, vornice Moțoace... spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceștii și am scăpat țara de o așa rîie? NEGRUZZI, S. I 153. 2. (Uneori repetat) Exclamație care exprimă sau însoțește și întărește un îndemn, o poruncă, o mustrare. V. ia. Ei, du-te, du-te și las’ să vedem! CREANGĂ, P. 157. Ei, ei! spînule, acuma să te văd cît ești de vrednic! id. ib. 204. Ei, Cătălin, Acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. 3.Exclamație care exprimă mirare. Ei, da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. 4. Exclamație care arată trecerea de la o idee la alta, mărind conținutul afectiv al frazei. Ei, acum te uiți la cană Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! COȘBUC, P. I 237. Ei, căluțul meu, cînd ai ști tu în ce năcaz am intrat! CREANGĂ, P. 212. Rîzi?... Așa ți-i povestea?... Ei! las’ că te-oi face eu să rîzi pîn-îi plînge. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ Expr. Ei și? v. și. Ei aș? v. aș. Ei bine! v. bine.

EI interj. (se folosește pentru a exprima mirare, o poruncă, o întrebare sau pentru a întări un îndemn). /Onomat.

ei! int. exprimă surprinderea sau mirarea: ei! cine a mai auzit? ei bine! indică o afirmare sau întrebare; ei așa! arată o deplină neîncredere (mai mult în glumă).

2) eĭ interj. de mirare: Eĭ! Dar ce s’a întîmplat oare? Interj. de supărare: eĭ și tu cu întrebările tăle! Interj. de chemare = heĭ: Eĭ, măĭ! ĭa stăĭ! – Eĭ bine! arată 1) nepăsarea: Te-am denunțat! – Eĭ bine! 2) cĭuda: Ĭ-am spus! Eĭ bine: tot nu vrea să plece! 3) surpriza, contrastu: Toțĭ aŭ fugit! Eĭ bine: el a rămas! 4) întrebarea: Eĭ bine? Nu plecăm? – Eĭ? Și? arată nepăsarea și sfidarea. – Eĭ! Aș! arată 1) sfidarea și ironia, 2) mirarea orĭ întrebarea.

ee i vz ei¹

ei¹ [pron. eĭ] interj.

ei¹ interj.

ei interj.

+ei bine [pron. eĭ bine] loc. interj.

+ei na interj.

ei interj. – Hai, se folosește pentru a striga pe cineva sau a îndemna. Creație expresivă. Există și formele reduplicate, ehei, elei, interj., care se întîlnesc cu alei.